Speaker 1: Dar cine-o spus? Cine-i cine-i dumneavoastră? Cine-i cineva?
Speaker 2: Cine-i? Cine-o spus că nu înregistrează?
Speaker 3: Vă mulțumim.
Speaker 4: Natalia.
Speaker 1: Interviu? Vreți să dați interviu?
Speaker 5: Da?
Speaker 1: Pentru ce?
Speaker 6: Bună ziua. Interviu, da?
Speaker 7: Alo!
Speaker 6: Для чего такая узенькая?
Speaker 1: Interviu, da. Puteți să ne povestiți cu ce ați, cu ce ați venit?
Speaker 8: Numai că eu nu-s convins să-și vadă, să mă vadă colegii.
Speaker 1: Dar nu vă vede nimeni. Noi filmăm aici.
Speaker 8: E de important.
Speaker 1: Ok.
Natalia: Natalia, she's Ukrainian, and she help make one collection. Today present dream for kids. It's collection for dream and together with her sister, she make Natalia and another mother, Ukrainian mother.
Speaker 10: Japan?
Natalia: Japan. Yes, Japan.
Speaker 10: Yes.
Natalia: No, this is Japan, material is Japan, but she make.
Speaker 10: Oh, I have left my bag...
Natalia: Yeah, yeah, yeah.
Speaker 10: I have left my bag in the car.
Natalia: Definitely we will come back.
Speaker 10: We will come back.
Speaker 1: С чем вы к нам пришли сегодня?
Speaker 12: Здравствуйте. У меня браслеты, чокеры на шею, серьги, кольца. Поэтому welcome.
Speaker 1: Спасибо.
Speaker 12: Броши также вот.
Speaker 1: Wow!
Speaker 12: Спасибо.
Speaker 1: И вам спасибо.
Speaker 1: Расскажите, пожалуйста, с чем вы к нам пришли?
Victoria: Здравствуйте. Меня зовут Виктория. Я представляю вязаные игрушки ручной работы из плюшевой пряжи, очень милые, уютные, а также броши из бисера, из камней, которые вы можете видеть перед собой.
Всё это сделала сама и несколько лет уже занимаюсь этим. Мне очень нравится.
Speaker 1: Спасибо. А вы откуда?
Victoria: Из Кишинёва.
Speaker 1: О, спасибо!
Victoria: Пожалуйста.
Speaker 1: Хороших вам продаж!
Victoria: Продаж. И впечатлений.
Speaker 1: И впечатлений тоже. Bună ziua!
Speaker 15: Bună ziua!
Speaker 1: Cu ce ați venit la noi?
Speaker 15: Sunt prezentă cu încălțămintea croșetată.
Speaker 1: Uau!
Speaker 15: Este o încălțăminte croșetată manual, din fire naturale, din bumbac, foarte comodă, foarte practică și rezistentă la purtat.
Speaker 1: Oh, mulțumesc!
Speaker 15: Diferite modele, începând de la sandale, botine, pantofiori, ghetuțe și până la cizme scurte, cizme lungi, pentru orice mărime, pentru orice problemă de picior.
Speaker 1: Da. Și dumneavoastră cât sunteți aici, tot lucrați încă, da?
Speaker 15: Iată, am în lucru, da, am două perechi în lucru, o pereche de ghetuțe, iată așa vor fi, și o pereche de opincuțe croșetate, iată începutul și iată finalul care va fi. Am aici și firul, da, pornit croșetele, foarfeca, toate instrumentele de care am nevoie. Cum mă eliberez un pic, la lucru.
Speaker 1: Da, mulțumesc! Și este foarte practic, este foarte bine pentru picior, da, pentru...
Speaker 15: Da, este foarte comodă, piciorul se simte liber. Este doar fir din bumbac și evident bumbăcelul permite piciorului să respire, încălțămintea își ia forma piciorului, dar în același timp nici nu se lărgește prea mult, pentru că tehnica pe care o folosesc atunci când croșetez este gândită în așa fel ca încălțămintea să nu se lărgească și s-o pierzi din picior.
Deci, mai întâi o testez, testez, testez modelul, după care deja îl propun și doritorilor.
Speaker 1: Mulțumesc!
Speaker 15: Foarte frumos! Iată așa, acestea sunt proaspăt, proaspăt făcute. Model de botinuți care se poartă foarte bine toamna, primăvara. Vedeți? Și culoarea aceasta albastră, care până acuma nu am avut-o la fir, iată acuma am găsit-o și am valorificat-o în aceste botinuțe. Sunt extraordinare. Le ador. De fapt pe toate le ador, dar astea sunt ultimele făcute și sufletul încă mi-i la dânsele.
Speaker 1: Da, mulțumesc foarte mult!
Speaker 15: Cu drag!
Speaker 1: Spor la muncă!
Speaker 15: Să le dăm, să dăm.
Vlada Ciobanu: Bună ziua!
Speaker 17: Bună ziua!
Vlada Ciobanu: Bine ați venit!
Speaker 17: Bine v-am găsit!
Vlada Ciobanu: Cu ce ați venit aici azi?
Speaker 17: Noi reprezentăm Prisaca lui Ilie de la Hâncești, mierea cu produse apicole și platouri din lemn. Dar cea mai mare parte îi mierea de albine.
Vlada Ciobanu: Și cred că toți o să aibă aceeași întrebare ca și mine: Unde-i Ilie?
Ilie: În fața dumneavoastră.
Vlada Ciobanu: Bună ziua!
Ilie: Bună ziua!
Vlada Ciobanu: Mulțumesc!
Ilie: Să trăiți! Nu doriți să gustați?
Vlada Ciobanu: Dorim, mereu.
Vlada Ciobanu: Здравствуйте. Откуда приехали к нам?
Speaker 20: Из Одессы.
Vlada Ciobanu: Да, и с чем?
Speaker 20: С вышивкой, с брошами. Я вышивальщица, и я и преподаю мастер-классы.
Vlada Ciobanu: И сегодня тоже будет мастер-класс?
Speaker 20: Нет, сегодня не будет, но здесь есть работы и моих учениц в том числе. Так что вот.
Vlada Ciobanu: Какие у вас красивые серёжки! Вау! Это ваша работа? Вау! Спасибо большое. Желаем вам много-много продаж сегодня.
Speaker 20: Спасибо.
Vlada Ciobanu: Здравствуйте!
Speaker 21: Здравствуйте.
Vlada Ciobanu: А вы откуда к нам?
Speaker 21: Из Одессы.
Vlada Ciobanu: Тоже из Одессы? И с чем?
Speaker 21: У меня вышивка бисера по дереву. Вот. И вот это наши национальные достояние Украины, это герданы. Вот, это наши наши украинские украшения.
Vlada Ciobanu: Вау! А когда они носятся или каждодневно?
Speaker 21: Они носятся, можно их каждый день носить. Они бывают вот детские, бывают взрослые, с животными, бывают с именами, зашифрованными в орнаменте, с цветочными рисунками, бывают по регионам. То есть...
Vlada Ciobanu: Вау! А ещё что?
Speaker 21: И у меня вот вязаные игрушки. Вот это пижамница. Сюда пижамки можно складывать. Шапки и подушечки.
Vlada Ciobanu: Вау, красота! Спасибо большое!
Vlada Ciobanu: Bună ziua!
Sergiu Chetrari: Bună ziua!
Vlada Ciobanu: Cu ce ați venit la noi astăzi și de unde?
Sergiu Chetrari: Mă numesc Sergiu Chetrari, vin de la Mereni, Anenii Noi. Mă ocup cu simularea ocarinelor, instrumente muzicale, fluierașe, jucării pentru copii, păsărele. Imită păsări diferite.
Așa, și păsările mele tot.
Vlada Ciobanu: Dar de unde ați învățat meseria?
Sergiu Chetrari: Meseria așa de la sine, mi-a venit așa cu o plăcere, un hobby, să zicem.
Vlada Ciobanu: Și dumneavoastră tot, v-am văzut cântând.
Sergiu Chetrari: Da, le fac, și le cânt, și le învăț și copiii la școala de arte să cânte la ocarină.
[ocarina music]
Vlada Ciobanu: Mulțumesc foarte mult! Spor la treabă azi!
Sergiu Chetrari: Mulțumim!
Bogdan: Bună! Numele meu e Bogdan, sunt reprezentantul Kvinna till Kvinna, partener Moldova pentru Pace din 2023. Mă bucur foarte tare să fiu aici. De fiecare dată când vin în Moldova și vin în vizită, mă întreb ce mai organizează Moldova pentru Pace, pentru că de fiecare dată sunt foarte multe activități culturale, foarte multe proiecte, programe creative.
Și când mi-au povestit acum câteva luni despre această inițiativă, festivalul Mozaic, m-am bucurat foarte tare să fim și noi parteneri din acest program și să putem susține în continuare o inițiativă care este foarte apropiată de oameni, foarte apropiată de comunități și care unește, care creează punți între diferitele culturi, între diferitele comunități din din Moldova.
Pe lângă asta, noi susținem Moldova pentru Pace și pe o pentru a se dezvolta și a putea să-și continue activitățile pe o durată mai lungă și să poată să aducă în continuare oamenii împreună și să-i să participe, să creeze, pardon, punți în momentele acestea foarte dificile prin care trece țara în acest moment.
Fără a lua mai mult timp, vă mulțumesc foarte mult pentru participare. Profitați de toate spațiile care sunt disponibile azi, de această zi frumoasă și de mâncarea care deja se simte foarte bine de aici. O zi bună și îmi pare îmi pare foarte bine să fiu aproape și alături de Moldova pentru Pace.
Vlada Ciobanu: Mulțumim mult, Bogdan. O să te rog să stai aici un pic. O să avem mai mulți prieteni, să vedeți cât de mulți prieteni, de fapt, are Moldova pentru Pace. O invit pe Esther Ruiz de la Zuaza, șefa misiunii IOM, reprezentantă aici în Moldova. În aplauzele voastre, evident, ne obișnuim.
Esther Ruiz: Good afternoon, distinguished guests, colleagues, and friends. It's a great honor to join you today at the Mosaic Festival, a celebration of cultures, communities, and our shared commitment to building positive peace in the Republic of Moldova. As Chief of Mission of the International Organization for Migration, and a migrant myself here in Moldova, I feel deeply involved in the spirit of this gathering.
The concept of positive peace, peace that is not merely the absence of conflict but the presence of justice, inclusion, and opportunity, is at the heart of IOM's work. In a time marked by displacement and uncertainty, this festival reminds us that the peace must be cultivated every day through dialogue, dignity, and a shared vision for the benefit of Moldovan society and all its members: Moldovans, migrants, displaced people from Ukraine.
Bună ziua, distinși oaspeți, colegi și prieteni! Este o mare onoare să fiu astăzi alături de dumneavoastră la Festivalul Mozaic, o sărbătoare a culturilor, comunităților și angajamentului nostru comun de a construi pacea pozitivă în Republica Moldova. În calitate de șefă de misiune a Organizației Internaționale pentru Migrație și eu însămi migrantă în Moldova, mă simt profund implicată în spiritul acestei întâlniri.
Conceptul de pace pozitivă, o pace care nu înseamnă doar absența conflictului, ci și prezența justiției, incluziunii și oportunității, se află în centrul activității OIM. Într-o perioadă marcată de strămutări și incertitudini, acest festival ne reamintește că pacea trebuie cultivată zilnic, prin dialog, demnitate și o viziune comună pentru binele societății moldovenești și al tuturor membrilor săi: moldoveni, migranți, persoane strămutate din Ucraina.
Здравствуйте, уважаемые гости, коллеги и друзья. Для меня большая честь быть сегодня вместе с вами на фестивале Мозаик, празднике культур, сообщества, нашего общего стремления к построению позитивного мира в Республике Молдова. Как руководитель миссии Международной организации по миграции, как мигрантка в Молдове, я глубоко ощущаю сопричастность духу этого события. Концепция позитивного мира, мира, который означает не только отсутствие конфликтов, но и присутствие справедливости, инклюзивности и равных возможностей, лежит в основе деятельности нашей организации.
В период, когда современность отмечена перемещением людей и неопределённостью, этот фестиваль напоминает нам, что мир необходимо поддержать ежедневно, через диалог, уважение человеческого достоинства и общее видение блага для молдавского общества и всего его членов: молдаван, мигрантов и перемещённых лиц из Украины.
Allow me to share a personal story. A few months ago, I visited the Public Library Ion Druță in Dondușeni, renovated by IOM. This library became an exceptional safe place where Moldovan, migrant, and refugee families could connect, see their children play together, and learn from one another's cultures.
Here I met Olga, a Ukrainian refugee, who told me how this place became meaningful for her six-year-old daughter. As a mother, what matters more is to offer her daughter a happy childhood, surrounded by friends and love, and with a sense of full integration into the community. This moment stayed with me. It reminded me that integration is not just about policies, it's about people. It's about creating spaces where everyone feels seen, heard, and valued.
Permiteți-mi să împărtășesc o poveste personală. Acum câteva luni, am vizitat biblioteca publică Ion Druță din Dondușeni, renovată cu suportul OIM. Această bibliotecă a devenit un loc sigur, excepțional, unde familiile de moldoveni, migranți și refugiați se pot conecta, își pot vedea copiii jucându-se împreună și pot învăța unii de la alții despre culturile lor. Aici am întâlnit-o pe Olga, refugiată din Ucraina, care mi-a povestit cât de important a devenit acest loc pentru fiica ei de șase ani.
Ca mamă, ceea ce contează cel mai mult este să-i ofere fiicei sale o copilărie fericită, înconjurată de prieteni și dragoste, cu un sentiment de integrare deplină în comunitate. Acest moment mi-a rămas în suflet. Mi-a reamintit că integrarea nu înseamnă doar politici, este despre oameni. Este despre crearea unor spații în care fiecare se simte văzut, auzit și valorizat.
Позвольте поделиться личным примером. Несколько месяцев назад я посетила библиотеку имени Иона Друцэ в Дондушанах, отреставрированную при поддержке МОМ. Эта библиотека превратилась в особое, безопасное пространство, где семьи молдаван, мигрантов и беженцев могут общаться, видеть, как их дети играют вместе, и узнавать больше о культурах друг друга. Там я встретила Ольгу, беженку из Украины, которая рассказывала мне, насколько важным стал этот центр для её шестилетней дочери.
Для неё, как для матери, самым главным является подарить дочке счастливое детство в окружении друзей, любви и с чувством полноценной интеграции в общество. Этот момент глубоко запомнился мне. Он напомнил, что интеграция - это не только политика, это прежде всего люди. Это создание пространств, в которых каждый чувствует себя увиденным, услышанным и ценимым.
Today's program, with its panels on social cohesion and cultural bridges, reflects the values we strive to uphold: that every person, regardless of origin, has a role in shaping a resilient and inclusive society. IOM is proud to stand alongside our partners in Moldova for Peace, the Interethnic Relations Agency, and the many community leaders who have made this event possible. Let us use this moment not only to celebrate diversity but to commit ourselves to the hard work of integration, understanding, and solidarity.
Whether through policy, art, or everyday interactions, each of us can be a builder of peace. Thank you for welcoming IOM into this space, a space of hope and collaboration. May today's conversations inspire lasting connections and meaningful actions.
Programul de astăzi, cu panourile sale despre coeziune socială și poduri culturale, reflectă valorile pe care ne străduim să le promovăm: fiecare persoană, indiferent de origine, are un rol în constituirea unei societăți reziliente și incluzive. OIM este mândră să fie alături de partenerii noștri din Moldova pentru Pace și Agenția Relații Interetnice, numeroșii lideri comunitari care au făcut posibil acest eveniment. Să folosim acest moment nu doar pentru a sărbători diversitatea, ci pentru a ne angaja în munca grea a integrării, înțelegerii și solidarității.
Fie prin politici, artă sau interacțiuni cotidiene, fiecare dintre noi poate fi un constructor al păcii. Vă mulțumesc că ne-ați primit, Organizația Internațională pentru Migrație, în acest spațiu al speranței și al colaborării. Fie ca discuțiile de astăzi să inspire legături durabile și acțiuni cu adevărat semnificative.
Программа сегодняшнего дня, включающая дискуссии о социальной сплочённости и культурных мостах, отражает те ценности, которые мы стремимся поддерживать. Каждая личность, независимо от происхождения, играет важную роль в формировании устойчивого и инклюзивного общества. МОМ гордится тем, что стоит рядом со своими партнёрами, инициативой Молдова за Мир, Агентством межэтнических отношений и многочисленными лидерами обществ, которые сделали возможным проведение этого события. Давайте использовать сегодняшний день не только для празднования многообразия, но и для подтверждения нашей приверженности к важной работе по интеграции, взаимопониманию и солидарности.
Через политику, искусство или повседневное общение, каждый из нас может стать строителем мира. Благодарю вас за то, что Международная организация по миграции была принята в этом пространстве надежды и сотрудничества. Пусть сегодняшние дискуссии вдохновят на прочные связи и значимые действия. Спасибо.
Vlada Ciobanu: Thank you so much! Mulțumesc foarte mult. I would ask you to stay here because we want to reward your help and your support for us. Dați dar să dăm un rând de aplauze pentru suportul și aportul organizațiilor. Chiar fără prieteni și fără parteneri, toate acestea nu ar fi fost posibile astăzi aici și în general Moldova pentru Pace. Facem o poză de grup. Eu mă dau la o parte.
Mulțumim foarte mult! Încă un rând de aplauze, vă rog frumos! Și mai sunt prieteni și parteneri care au oferit suport de-a lungul timpului pentru Moldova pentru Pace și am s-o invit aici lângă mine pe Alisia Parfentieva de la Ministerul Educației și Cercetării, consultant superior, Serviciul Politici în Domeniul Relațiilor Interetnice. În aplauzele dumneavoastră, vă rog!
Alisia Parfentieva: Stimați participanți, onorată asistență, din numele Ministerului Educației și Cercetării, vă felicit cu desfășurarea acestui eveniment, care, după părerea noastră, contribuie la popularizarea importanței coeziunii sociale. În acest context, Ministerul Educației și Cercetării reafirmă angajamentul de a sprijini programele educaționale care vin să învețe generația tânără pentru a cunoaște și a răspunde la problemele sociale din viața de zi cu zi.
În viziunea noastră, educația este cel mai puternic instrument prin care putem construi această coeziune socială. O școală echitabilă, o școală inclusivă formează cetățeni care împărtășesc valori comune, dar respectă și diversitatea culturală și etnică. În ultimii ani, experiența Republicii Moldova cu integrarea copiilor refugiați din Ucraina ne-a arătat foarte clar că solidaritatea și colaborarea interinstituțională pot transforma provocările în oportunități.
În acest context, este important să înțelegem că coeziunea socială nu este responsabilitatea unei singure instituții, ci un proiect comun, o colaborare a statului, a partenerilor internaționali, a școlilor, profesorilor și părinților. Doar prin parteneriat și acțiuni concrete putem trece de la intenție la realitate. Vă mulțumesc!
Vlada Ciobanu: Mulțumim mult! Aplauze, vă rog frumos! Noi ne învățăm să aplaudăm așa, până la jumătate de eveniment. Vreau să-l invit alături de mine pe domnul Nicolae Rădiță, director adjunct, Agenția Relații Interetnice. Vă rog frumos, în aplauzele dumneavoastră!
Nicolae Rădiță: Bună ziua! Stimați invitați, dragi prieteni, dragi prieteni organizatori ai evenimentului. Mulțumesc pentru această invitație și pentru faptul că nu suntem la prima noastră întâlnire de acest gen. Am pregătit și aici un mesaj din partea Agenției Relații Interetnice și aș vrea să-l citesc.
Și în primul rând vreau să vin cu acest mesaj de mulțumire atât organizatorilor, cât și participanților, pentru că ați avut curajul să veniți astăzi aici să vedem toate aceste diversități, toate aceste fețe care, de fapt, noi toți împreună reprezentăm diferite culturi, dar suntem uniți prin acest slogan să fim aici în cadrul acestui eveniment mozaic al culturii pentru pace pozitivă.
În primul rând, vreau să felicit pe toți dumneavoastră pentru că împreună noi suntem acei care țesem un viitor comun al Republicii Moldova. Coeziunea socială și culturile pentru pace nu este doar un slogan. Noi asta îl înțelegem. Dar ce este pentru noi este faptul că este o chemare, o chemare la o acțiune, o invitație pentru împreună să construim punți acolo unde există ziduri.
Și nimic nu poate fi mai frumos decât acest lucru. În viziunea noastră, programul Mozaic, pentru că de fapt aș vrea să spun aici că Agenția Relații Interetnice implementează în acest an un astfel de program cu nume Mozaic, care de fapt este același menire sau idee pentru a de ce este nevoie acest lucru în societatea noastră. Programul nostru se referă la multietnicitatea și organizarea societății noastre care trebuie trăită în armonie.
El a fost lansat de către Agenția Relații Interetnice la data de 29 iulie și deja putem să spunem că avem careva succese remarcabile, ceea ce înseamnă să facem Moldova cunoscută și diversă, nu doar prin cei ce este Republica Moldova, dar ce faptul ce ne împinge spre un lucru că trebuie să construim Republica Moldova și să atingem acele obiective că vrem să ajungem în Uniunea Europeană, astfel ca să fim mai bine plasați din punct de vedere a culturii noastre diverse.
Dacă vorbim despre mozaic și ne închipuim, de fapt, că fiecare piatră colorată reprezintă o comunitate. Deci cum avem noi astăzi în Republica Moldova: moldoveni, găgăuzi, bulgari, ucraineni, ruși, romi, etc. Aceste pietre sunt foarte fragile. Ele împreună formează o operă de artă care de fapt doar în așa context pot rezista la furtună.
Coeziunea socială înseamnă exact asta. Să recunoaștem că diversitatea noastră nu este o slăbiciune, ci cea mai mare forță într-o lume care astăzi este zguduită de conflicte și diviziuni. Moldova are acest privilegiu și responsabilitate de a arăta această conviețuire pașnică. Iar programul nostru Mozaic și împreună cu dumneavoastră, cu acest program Mozaic, vom putea să construim acele platforme de cooperare între diferiți actori: autorități publice, organizații ale societății civile sau organizații neguvernamentale, comunitățile locale, etc.
Pentru că acesta este de fapt angajamentul nostru ferm ca să transformăm diferențele în oportunități și creștere durabilă a societății noastre. Educația pentru cultură înseamnă și o educație pentru pace. Noi toți asta trebuie să înțelegem. Și ele sunt nu relicve ale trecutului, sunt instrumente pentru că noi construim prezentul și viitorul împreună.
Ne învață să fim empatici, să auzim poveștile unora, altora și să ne inspire atât prin muzică care se vorbește în limbile acestor comunități, dar să fim mai aproape de limbajul universal al inimii tuturor.
Ca exemplu, o să dau așa o un eveniment care noi recent l-am petrecut pe data de 6 septembrie în satul Lozova din raionul Strășeni, acolo unde, de fapt, am legat două comunități diferite: o comunitate de preponderent locuită de moldoveni, satul Lozova, iar noi am adus reprezentanți ai comunității bulgare din orașul Tvardița. Și am astfel, în acest fel, am unit două culturi, ca ei, de fapt, nu doar să vadă și să audă prin televizor, dar să le interacționeze direct.
Pentru că limba, chiar dacă este diferită, în Republica Moldova ea ne poate uni și nu doar limba. Deci ei au stat împreună la masă, au putut să delecteze diferite bucate tradiționale ale diferitor comunități, au putut să vadă diferite tradiții și astfel au împletit acel legătură și culoare de a se susține unii pe alții.
Și am reușit, pentru că la sfârșitul acestui eveniment a avut loc o un concert cu diferite prestații ale copiilor, tinerilor, despre diferite piese muzicale care au dat coloritul acestor acestei întâlniri. Și la urmă am avut și un eveniment sportiv în care a fost încheiat cu un fotbal.
Deci, aceste momente nu sunt izolate, ele au loc și mă bucur de faptul că încă o dată programul Mozaic al organizației Moldova pentru Pace reușește în continuare acest lucru să-l facă și să-l sprijine și să-l promoveze. Și să menționez încă o dată că acesta nu este doar despre noi, este despre fiecare, despre fie că ești în postura de un profesor, fie că ești în postura de antrenor, într-o școală, oricare activitate este benefică.
Și trebuie să menționăm că sloganul multietnicitatea noastră este o moștenire prețioasă și trebuie să organizăm armonie în așa fel ca generația viitoare să se bucure de acest fapt. În concluzie, știu că am vorbit mult, îmi cer scuze pentru acest moment, dar vreau să spun că culturile pentru pace, ele sunt coloanele de susținere a unei Moldove prospere.
Prin Mozaic, noi nu doar visăm la o societate unită, o construim, o planificăm, astfel ca să punem piatră cu piatră, să facem schimb cu schimb și astfel ca împreună de aici să plecăm cu inimi deschise și mâini întinse. Împreună suntem puternici, împreună suntem Moldova. Vă mulțumesc!
Vlada Ciobanu: Vă mulțumim foarte mult! Apreciem acest discurs.
Speaker 25: Mulțumesc foarte mult! Într-adevăr, agenția este la a treia ediție a Mozaicului și ne susține de trei ani deja. Sperăm să continuăm și noi programul Mozaic în continuare. Și vă mulțumim foarte mult și vrem să oferim un certificat de apreciere pentru efortul și munca care, cot la cot, am făcut-o împreună.
Nicolae Rădiță: Mulțumim mult și suntem alături de dumneavoastră.
Vlada Ciobanu: Aplauze pentru domnul Rădiță, director adjunct, Agenția de Relații Interetnice, parteneri ai Moldova pentru Pace și a festivalului Mozaic. Mai avem un pic să mulțumim la prietenii noștri, fiindcă trebuie să avem considerație de aportul lor. Și tot acest spațiu minunat cu care deja v-ați obișnuit la a treia ediție este Moldova-Film, unde se creează artă, unde se face artă și unde se ajută să promovăm împreună arta. Și o invit alături de mine pe doamna Ala Grecu, directoare Moldova-Film, în aplauzele dumneavoastră.
Ala Grecu: Dar, vă mulțumesc foarte mult! În primul rând, vreau să mulțumesc echipei, frumoasei echipe de la Moldova pentru Pace. Vreau să le mulțumesc pentru răbdarea care au avut-o alături de noi, fiindcă condițiile nu tot timpul au fost favorabile, trebuie să recunoaștem. Din păcate, ne-a unit cu Moldova pentru Pace un eveniment trist, foarte trist, dar am putut să ținem piept împreună tuturor intemperiilor care s-au năpustit asupra țării vecine și asupra țării noastre.
Faceți un lucru enorm, faceți un lucru foarte frumos. Aveți grijă de cei care astăzi sunt mult mai triști ca noi. Eu vă mulțumesc foarte, foarte mult! Vă doresc răbdare în continuare, creativitate așa cum o aveți și răbdare cu noi. Mulțumesc mult!
Vlada Ciobanu: Mulțumesc. Vă mulțumesc foarte mult! Doamna Ala știe, eu mă duc destul de des la dânsa și pentru dumneavoastră, dar vă mulțumim foarte mult! Vă mulțumim!
Facem tradiționala poză cu prietenii și partenerii. Mai este o persoană care foarte mult a... da, iată, Ioana îmi dă din mânuță aici. Vreau să vă invit deja la primul panel care are loc în Moldova for Peace Hub, acolo la intrare. Deja sunt toți vorbitorii și vorbitoarele pe locuri, gata să răspundă la întrebări, propuneri și dezbateri, de ce nu? Da, dar...
Ion: Bună ziua! Bine ați venit! Vă mulțumim că ați acceptat invitația de a contribui în calitate de vorbitor și vorbitoare la acest panou de discuții. Noi, ca inițiativă civică Moldova pentru Pace, deja suntem în al treilea an de activitate, care ne-am format în contextul fluxului ridicat de refugiați în februarie 2022.
A fost, de fapt, un răspuns la o criză, un răspuns imediat de coagulare a resurselor și coordonare a unor procese care țara noastră încă nu era gata să le primească cu multă pregătire, că pregătire nu era atunci. De atunci, noi ne-am transformat, am transformat procesele noastre pe din interior, am adăugat echipe, am încercat să integrăm cât mai multe persoane refugiate în echipele noastre.
În al patrulea an fiind, deja ne uităm cu mai multă deschidere spre un viitor în care ceea ce s-a produs ca război de agresiune din 2022 în februarie are un efect pe termen lung, care noi nu l-am atenuat. Și în acest context, deja în al treilea an facem festivaluri interetnice, în acest an pentru a treia ediție, cu denumirea sau titlul Culturi pentru Pace Pozitivă, unde invităm diferite instituții, organizații, diferiți oameni din diferite domenii să vedem cum construim un viitor unde noi putem să facem față oricăror crize, să nu vorbim doar de reziliență, dar și despre coeziune socială la un nivel care atinge pe toți într-un mod pozitiv și cum aplicăm aceste procese să ne asigurăm că un viitor pe care îl dorim toți îl implementăm și împreună.
Vlada Ciobanu: Mersi foarte mult de introducere, Vitalie și Ion. Introducerea mea o să fie mai scurtă, pentru că ați avut o introducere mai lungă. Sunt Vlada Ciobanu, mă bucur foarte mult să moderez această discuție. O să fac doar o mențiune. Țin minte în 2022, când veneam aici la Moldova Film, la acest hub, era foarte multă confuzie, oamenii erau speriați, noi eram obosiți.
Tot ce vedeți acum în jur era conserve și haine și paleți și era o atmosferă așa mai înfrigurată, să spunem. Iar astăzi, când am venit, m-am emoționat pentru că este un spațiu cu energie aparte, este un spațiu foarte bine amenajat, spațiu în care se întâmplă evenimente și care aduc oameni din de diverse profesii, de diverse etnii, care vorbesc limbi diferite și mă bucur că am ajuns și noi aici. Și avem o discuție foarte importantă despre coeziune socială.
O să încercăm să înțelegem ce înțelegem prin acest concept, care sunt problemele care există în Republica Moldova și poate cel mai important, cum noi putem să le depășim. Suntem într-un context destul de volatil, destul de sensibil, în preajma alegerilor. De obicei, toate problemele cumva sunt accentuate mai tare, lucrurile mai escaladează. Dar, alături de mine sunt persoane care pot să ne povestească cum stau lucrurile de fapt și cum putem mereu, dar mai ales poate chiar în această săptămână de dinainte de alegeri, să fim oleacă mai uniți, mai solidari, indiferent de cine suntem și încotro vrem să mergem.
Alături de mine este Irina Coropcenco, analistă pe discurs de ură în cadrul Asociației Promo-LEX, Rodica Panța de la Platforma pentru Inițiative de Securitate și Apărare, Nicolae Rădiță, director general adjunct la Agenția de Relații Interetnice și Alicia Parfentieva, consultant principal la Ministerul Educației și Cercetării. O să încep cu tine, Rodica, ca să ne spui ce înseamnă coeziunea socială și care poate sunt, care este situația acum, da? Ce probleme noi avem, obstacole și poate unde este, ce ne poate să ne facă mai buni, mai uniți?
Rodica Panța: Mulțumesc foarte mult! Se aude? Foarte scurt, știu că m-a rugat Vlada cât mai succint, dar vreau și eu să-mi exprim emoțiile pe care le-am trăit când am intrat în acest spațiu. Moldova-Film eu o asociez cu perioada copilăriei mele, cu filmele din perioada sovietică. Eu n-am fost atunci, într-adevăr, când a fost aici centru de ajutor pentru refugiați, dar ce văd acum este extraordinar, e foarte multă căldură și cred că atunci când vorbim despre și încredere, pentru că imediat va trebui să vă explic ce înseamnă coeziune socială și fără încredere chiar nu avem cum.
Sigur că există mai multe definiții a coeziunii sociale. Eu nu sunt sociolog de profesie, iar profilul organizației noastre mă obligă să-i dau o definiție mai apropiată de securitate și apărare. Și ar fi cam, ca să păstrez terminologia din acel domeniu, este o forță invizibilă care permite unei societăți să rămână unită, solidară și în același timp, această forță îi permite să facă față crizelor, amenințărilor sau riscurilor.
Iată s-a menționat de criza refugiaților. Eu întotdeauna o dau ca un exemplu de coeziune socială, pentru că empatia a fost cea care ne-a unit pe noi, indiferent de etnii, de religii, limbă vorbită, am funcționat ca un tot întreg. E adevărat, nu pentru mult timp, fiindcă au apărut și alte momente ulterioare. Cam la trei luni deja, toate sondajele arătau altă atitudine, dar asta este deja un cu totul alt aspect.
Când vorbim despre coeziune socială, neapărat vorbim de încredere între persoane, încredere în instituții, vorbim despre solidaritate și vorbim neaparat despre diversitate. Fără aplicarea sau un prim pas în realizarea coeziunii sociale este acceptarea diversității. Diversitatea înțeleasă ca un principiu al Uniunii Europene, deci uniți în diversitate. Suntem diferiți din punct de vedere lingvistic, cultural, religios, dar toți împreună, iată, trebuie să găsim modalitatea de a crea acea forță despre care menționam anterior.
Într-adevăr, în Republica Moldova avem câteva impedimente în realizarea acestei coeziuni sociale. Eu mă voi referi doar la trei dintre ele, pe care le consider cumva mult mai evidente. Prima este cea legată de identitate. Ne tot certăm noi de 34 de ani în privința identității, plus vorbim despre această diviziune geopolitică și a menționat Vlada pro-Est, pro-Vest, care se accentuează foarte mult în campaniile electorale.
Mă opresc un pic mai mult la încredere, pentru că, în conformitate cu sondajele pe care le-a realizat organizația noastră, avem un nivel foarte scăzut de încredere în rândul populației. Foarte scăzut, deci 35%. Deci noi nu avem încredere unii în alții. Un pic și vreau să vă zic că aceasta se observă, fiindcă sondajul a fost realizat pe toate etniile care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova. Un pic este mai ridicat la bulgari, ajunge la 48%, dar per ansamblu avem un nivel de încredere foarte scăzut care s-a accentuat, după părerea noastră, în timpul pandemiei. Foarte tare s-a accentuat lipsa încrederii între persoane.
De asemenea, avem o încredere destul de scăzută în autorități. Sondajul arată o variabilă între, eu n-o să nominalizez instituțiile, o variabilă între 17% și 34%. Foarte scăzut. În schimb, populația are încredere în autoritățile publice locale, are încredere în profesori, are încredere în preoți și în poliție. Deci acestea sunt trei, trei actori în care populația și discuțiile referitor cum coagulăm această coeziune socială, voi reveni la acest, la aceste sondaje.
Și nu în ultimul rând, un impediment pe care organizația noastră îl consideră evident este fragmentarea spațiului informațional. Deci noi ne informăm din diverse surse și ca să nu intru foarte mult în detaliu, informarea din diverse surse creează realități paralele pentru cetățenii Republicii Moldova, ceea ce la fel este un impediment în realizarea coeziunii sociale. Aceasta dacă foarte succint.
Vlada Ciobanu: Mersi. Mersi foarte mult. Ok. Se pare că avem foarte multe probleme de rezolvat. Situația este un pic mai rea decât poate că m-am așteptat. Și din păcate, o să aflăm cât de rea este situația în ceea ce ține de discursul de ură. Irina, tu monitorizezi discursul de ură de foarte mult timp și cred că este un job neplăcut, solicitant, sensibil. Dacă poți să ne spui ce tendințe ai observat în general, în toată perioada asta de când tu faci această monitorizare, lucrurile se înrăutățesc, sunt mai, se îmbunătățesc, apar poate noi discursuri care pe noi ne divizează sau și din nou, dacă vezi acea luminiță, da? Ceva care poate să facă lucrurile mai bune.
Irina Coropcenco: Da, mulțumesc frumos pentru întrebări. Mulțumesc frumos și pentru invitație și pentru că probabil ați făcut ceea ce eu de foarte mult timp... Irina: ...întrebări. Mulțumesc frumos și pentru invitație și pentru că, probabil ați făcut ceea ce eu de foarte mult timp îmi doream să se întâmple în spațiul public din Republica Moldova, este să ne adunăm și să vorbim despre... despre coeziune, despre noi, despre cum ne simțim în comunitățile în care suntem, în comunitate în general.
Da, la Promo-LEX mă ocup de monitorizarea discursului de ură. Și, din păcate, datele pe care le colectăm ne arată că vorbim de fapt despre un fenomen și el are o prezență constantă în spațiul public din Republica Moldova. Crește în intensitate în anumite contexte specifice, pentru că contextul e unul care alimentează foarte bine discursul de ură, fie îl modifică, fie îi schimbă grupurile țintă, fie îi crește impactul sau altceva.
Așa a fost pandemia, așa a fost începutul războiului în Ucraina, declanșat de Federația Rusă, așa sunt campaniile electorale. În această perioadă, pentru că am început procesul de monitorizare mult mai devreme decât a început propriu-zis teoretic campania, noi am văzut o evoluție negativă. Deci, numărul cazurilor de discurs de ură a crescut în comparație cu alegerile parlamentare din 2021 și pentru că facem acest proces de monitorizare de mai mulți ani. Îmi cer scuze că tot stau cu degetul pe telefon, dar mi-am pus aici niște idei referitor la coeziune și am zis să nu le uit dacă am timp.
Ne permite să ne uităm un pic pe datele statistice și asta ne arată că, se pare că, alegerile parlamentare sunt cele care generează sau creează spațiu pentru cele mai multe cazuri de discurs de ură, din păcate. Acuma miza, se pare, pe care o dau politicienii acestor alegeri este foarte mare și ei fac uz de acest tip de discurs într-un... într-un număr mult mai... mult mai mare sau cu o mai mare intensitate.
Ceea ce pe mine mă îngrijorează este faptul că vedem mai multe mesaje care instigă la acte de violență. Și retorica electorală politică este una care vine să normalizeze și să justifice violența în campania electorală, fizică și verbală, în raport cu oponenții lor sau cu alți susținători sau cu alte persoane care au, unu, o altă opinie politică.
Sau cu grupuri de specifice de persoane. De exemplu, în raport cu jurnaliștii care scriu ceva ce unii cred că nu este bine, nu este corect. Dar rămân niște... avem niște grupuri care sunt constant ținta discursului de ură în campaniile electorale și aici vorbim despre femei și despre persoanele LGBT.
Asta nu înseamnă că nu există alte grupuri care sunt vizate de discursul de ură. Aici sunt romii, aici sunt bărbații, sunt jurnaliștii, sunt ucrainenii, sunt musulmanii, sunt rușii, sunt românii. Deci lista poate continua, din păcate.
Acuma, eu văd o legătură între ce spunea Rodica mai devreme, întrucât observăm că au început să crească numărul cazurilor de discurs de ură care sunt într-o combinație foarte... cuvântul potrivit, n-am vrut să-i zic perfectă, dar reușită, hai să-i zic reușită, cu manipularea. Deci manipulările, distorsionarea anumitor evenimente istorice, anumitor evenimente sociale sunt utilizate pentru a justifica ura împotriva unui grup de persoane.
Și o fac cu predilecție o fac competitorii electorali și politicienii. Și eu văd o legătură cu tot ce a menționat Rodica pentru că aici e și luminița, probabil și sursa acestei situații, dar și luminița despre care tu vorbeai. Eu o văd în partea de educație.
Prind aceste mesaje pentru că nu ne-am... pentru că sistemul educațional este unul lacunar. Pentru că în educație, în sistemul educațional formal, ne ocupăm de lucruri utile și de lucruri inutile pentru contextul actual în care trăim. Și răspunsul sistemului educațional pentru ce trăim noi astăzi, în acest moment, este mult prea întârziat și mult neadaptat.
Pe de altă parte, tot educația o văd ca luminiță, pentru că discursul de ură prinde în Republica Moldova, în primul rând, pentru că vorbim despre necunoaștere. Nu cunoaștem, nu știm despre ceilalți aproape nimic sau foarte puțin. Și această necunoaștere deschide ușa pentru prejudecăți, pentru stereotipuri, pentru manipulări.
Mai avem o problemă cu lenea și cu ignoranța. Ne e lene să ne ducem să verificăm, să întrebăm pe celălalt: tu cum te simți? Tu ce crezi? Tu ce părere ai? Nu facem asta. Ignorăm când alții sunt vizați de ilegalități, de acțiuni de violență, de discriminare sau de discurs de ură, pentru că ni se pare că dacă nu ne... nu e despre noi, nu trebuie să ne amestecăm.
Uitând că, de fapt, astăzi e despre... sau mai bine zis, uitând că ceea ce discursul de ură țintește astăzi pe cineva e, de fapt, despre noi toți. Pentru că noi suntem ființe sociale și noi trăim toți împreună. Și în momentul în care unul pică, o să pice toți ceilalți.
Așa că speranța mea e tot la educație și acolo trebuie să umblăm, pentru ca să nu devenim... să nu creăm și să nu dăm foarte mult spațiu pentru manifestarea acestor prejudecăți în forme foarte grave. Iar campania aceasta, cu tot ce monitorizăm, ne arată că, din păcate, tendința este să nu doar să pierdem coeziunea socială, care se pare că oricum este foarte afectată. Discursul de ură doar vine să contribuie la această pierdere a coeziunii.
Dar, inclusiv, cred că este important pentru noi toți să înțelegem că e nevoie să stăm unul lângă altul pentru a face zid și să ne protejăm pe noi toți și să protejăm democrația pe care o avem în Republica Moldova. Altfel, se va prăbuși.
Vlada: Mersi mult. Mersi mult.
Nu avem încredere unii în alții, nu avem încredere în instituții. În crize, pandemie, alegeri, lucrurile escaladează. Avem discurs de ură îndreptat spre diverse categorii.
Cine poate să joace un rol în ameliorarea situației? Și văd că deja microfonul a ajuns... Dacă tot s-a vorbit despre educație ca o soluție...
Ce face Ministerul...? Scuze, întrebările o să le punem după ce vorbesc toți... toți vorbitorii. Am uitat să anunț acest lucru. Ce poate să facă Ministerul Educației astăzi ca generațiile care cresc să fie mai tolerante, mai unite, mai înțelegătoare?
Și ce deja poate se face și poate noi nu știm aceste lucruri? Livia, dacă ai putea să ne spui.
Livia: Ok, da, se aude. Da. Vă mulțumesc, în primul rând, pentru invitație și pentru întrebare.
Ministerul Educației... este foarte... Problema coeziunii sociale este o problemă de care suntem conștienți și din acest motiv suntem și conștienți că coeziunea socială se poate efectua, se poate realiza doar prin educație, printr-o școală în care există respect reciproc, în care există egalitate și un dialog deschis.
De asemenea, există toleranță și există un respect față de diferite culturi și minorități lingvistice. În acest caz, Ministerul Educației colaborează cu alte instituții, dar și cu parteneri internaționali pentru a găsi diferite soluții, pentru a soluționa problemele existente.
Spre exemplu, ceea ce ține de refugiații ucraineni, sunt într-adevăr foarte multe probleme, dar în același timp, se lucrează din greu. De exemplu, Ministerul Educației colaborează împreună cu partenerii internaționali, cum ar fi UNHCR, UNICEF, People in Need și așa mai departe. Există un grup care se numește Education Working Group, în care lunar avem întrevederi și discutăm. În primul rând, ministerul spune despre realizările făcute, dar și partenerii ne spun despre ce probleme s-au identificat. În același timp, avem și reprezentanți ai organizațiilor civile care sunt prezenți și, în cazul în care este o problemă, ministerul lucrează pentru a o soluționa.
Spre exemplu, ce a fost realizat și s-a schimbat în acest timp, de la începutul războiului în 2022, cu acest val de refugiați ucraineni, erau foarte multe dificultăți. La momentul actual s-a facilitat, spre exemplu, accesul lor... accesul lor la... accesul la educație... mai încet, văd că... s-a facilitat procesul, spre exemplu, de depunere a documentelor.
Adică, în cazul în care copilul dorește să meargă la școală, părinții trebuie doar să prezinte certificatul de naștere și, în cazul părinților, un pașaport, buletin de identitate. Și în cazul în care nu are justificativ că copilul a învățat în școală, poate să depună declarație pe proprie răspundere. Și adică, sunt mai multe lucruri de genul care s-au făcut și care facilitează integrarea în educație.
În același timp, realizăm că sunt probleme. Deci, ministerul emite instrucțiuni clare, ceea ce ține de non-discriminare, ceea ce ține de integrarea tuturor copiilor. Deci, vorbim nu numai de refugiați ucraineni, vorbim și despre alte minorități lingvistice, vorbim și despre populația de etnie romă. Dar, din păcate, realizăm că este și factorul uman, care joacă un rol foarte important. Câteodată, managerii unor instituții sau chiar și unele persoane din organele locale de specialitate pentru educație care interpretează eronat aceste instrucțiuni și sunt momente în care lucrul ăsta cumva stopează această coeziune socială.
Din nou, aduc un exemplu. Sunt momente în care, dacă revin din nou la refugiații ucraineni, deși sunt instrucțiuni clare în privința acceptării lor în școală, primim solicitări ca și cum, chiar primim apeluri din partea refugiaților care ne spun că copilul meu nu este acceptat la școală din cauză că, de exemplu, nu are certificatul care să justifice educația lui în Ucraina. Și în acest moment, adică, telefonăm la instituție și vorbim ca să fie acceptat, pentru că sunt instrucțiuni clare care este procesul acesta. Și în mod normal, lucrul acesta lucrează. Dacă nu, atunci deja se trimite o circulară. Adică, este și factorul ăsta uman care foarte mult influențează la procesul de educație.
Este, există și bariere lingvistice. Adică, sunt programe care facilitează învățarea limbii române, dar din păcate, acest lucru încă nu este atât de... adică este în curs de elaborare. Totuși, ne dăm seama că nu este atât de accesibil pentru toți.
Vlada: Mersi foarte mult. Așa cum, de fapt, ne-am și imaginat, chiar dacă instituțiile spun că coeziunea socială este o prioritate, diverse instituții, nu doar ministerul, adesea ne ciocnim de problema factorului uman. Și aici o să mă întorc la categoriile de care menționa Rodica, de faptul că profesorii, preoții, poliția, administrația publică locală sunt cei care sunt grupurile cu cea mai mare încredere din partea populației, iar adesea ei sunt cei care divizează.
Noi știm că și poliția are atitudini discriminatoare față de diverse grupuri, care tu le menționai, Irina. Preoții, la fel. Și atunci, probabil... Unii dintre ei. Unii dintre ei, da, într-adevăr, nu toată lumea. Și poate ar trebui să ne concentrăm atenția spre acești lideri, cumva într-un fel de opinie neformali, fără followeri pe rețele de socializare, dar care sunt ascultați de către cetățeni și cetățene.
Și mă întorc la Nicolae. Tu reprezinți o instituție care are direct mandatul, da, de a promova această coeziune socială. Am auzit... Avem, de fapt, acum un portret destul de sumbru, da, în ceea ce ține de coeziunea socială, dar sunt sigură că atunci când tu lucrezi direct cu diverse grupe, cu beneficiari, ai istorii poate un pic mai pozitive.
Și dacă poți să ne livrezi această... să ne spui, care sunt... n-aș spune problemele sau obstacolele, dar care sunt lucrurile bune care se întâmplă acum în Republica Moldova în ceea ce ține de coeziunea socială? Iar dacă ai timp, la final, să te referi la probleme, adică să mai schimbăm un pic narativul.
Nicolae: Bună ziua la toată lumea! Mulțumim pentru invitație. Am avut și un discurs în deschiderea acestui eveniment. Am zis că Agenția Relații Interetnice contribuie financiar pentru astfel de acțiuni și rolul statului, într-adevăr, este foarte important atunci când vorbim despre coeziune socială. O să contrazic colega, pe doamna Rodica, să spun că coeziunea socială nu este despre adevăr, dar este despre solidaritate.
Și asta e foarte important. Pentru că în fața acelei emergențe care a apărut în Republica Moldova, noi am demonstrat solidaritate mai mult decât adevăr, da? Adevărul e dureros în final. Dar statul trebuie să contribuie la acest aspect și are instituții, instrumente, absolut tot pentru ca acest proces să aibă loc în Republica Moldova. Și anume, pentru asta statul trebuie să unească societatea în ansamblu, pentru că prosperarea poate avea loc doar din momentul în care o societate este unită și nu divizată. Dacă se divizează, sunt alte principii și regresăm politic.
Și o să spun colegei mele de la Ministerul Educației că factorul uman nu poate fi justificat. Absolut, trebuie să fie condamnat. Pentru asta este lege, sunt măsuri coercitive care trebuie să fie aplicate în momentul când factorul uman dă greș. Da, nu suntem instituții, nu suntem roboți, de acord aici, dar lucrul ăsta trebuie să fie pentru că cetățeanul nu are timp, omul, individul, nu are timp să piardă în acest sens. El nu are timp să negocieze viața lui cu instituțiile statului, da?
Și vorbind despre coeziunea socială, într-adevăr, aduc acel moment, de fapt, că vorbim despre încredere, nu lipsă de încredere, invers, despre încredere și încrederea naște solidaritatea. Dar încrederea vine din cunoaștere, nu din necunoaștere. Și ăsta este momentul cheie, da? În Republica Moldova avem aceste probleme, ce țin de necunoaștere, și o să vă dau un exemplu. Deci avem studiul Scorea, nu știu dacă ați auzit dumneavoastră de studiul Scorea, da? Vorbește de niște lucruri fantastice în Republica Moldova, vorbind despre coeziunea socială, da?
Deci, noi suntem o țară mică, deci datele recente statistice ne-au spus că suntem 2.600.000, da? Când eram cândva 4.200.000, acum am rămas 2.600.000. Deci vedeți că diferența e foarte mare, deci lumea pleacă nu din lipsa coeziunii sociale, din alte motive, dar vreau să spun că acest raport Scorea a scos la evidență niște lucruri fantastice care, de fapt, pune în gardă semnul sub semnul întrebării rolul instituțiilor statului în ceea ce înseamnă de construcția coeziunii sociale în Republica Moldova.
Ca exemplu, deci acest studiu Scorea ne prezintă precum că 40% din... nu, 60% din populația găgăuză în Republica Moldova care locuiește, nu a interacționat în viața lor niciodată cu un moldovean. Ești într-o țară așa de mică. Și invers. Deci, 40% din moldoveni n-au avut interacționat niciodată cu un reprezentant al comunității găgăuze. Deci, într-o țară așa mică avem niște paradoxuri care, practic, câteodată ne pun la perete și ne întreabă ce se întâmplă la noi în țară.
Deci, eu am dat doar, cum spune, așa, un exemplu ca lumea să înțeleagă, de fapt, ce înseamnă coeziunea socială, pentru că deci nu poți să-ți demonstrezi solidaritatea atunci când nu știi cine e vecinul tău, cu ce se ocupă, ce face și așa mai departe, da? Și de acolo se naște ura. Deci, necunoașterea dă naștere urii. Nu cunoașterea, pentru că dacă eu am posibilitatea să-l cunosc, deci îl știu, vecinul meu face asta, este un băiat de treabă, deci pot vorbi cu el, pot să am încredere să-mi deleghezi niște sarcini sau niște activități. Am copii care câteodată plec de acasă, unde-i las, cui îi las? Deci, statul dacă nu oferă aceste servicii, pe cine mă bazez în primul rând? Este colegii, da, adică rudele, colegii, vecinii și așa mai departe.
Evident, deci, din punct de vedere al construcției sociale în care Republica Moldova, noi avem o istorie foarte interesantă și foarte frumoasă, pentru că s-a demonstrat, în ciuda celorlalte țări care sunt împrejurul nostru, totuși Republica Moldova a fost o țară mult mai stabilă din punct de vedere al coeziunii sociale, ceea ce înseamnă diversitatea culturală și etnică și putem să ne mândrim cu acest lucru. E clar, avem acele paradoxuri care le-am spus, cu necunoașterea și totuși, acele, cum spune, cercuri, totuși se încearcă să se găsească, hai să zic așa, țapul ispășitor, da, în cine să aruncăm cu pietre. Asta nu e bine, de acord. Absolut, condamnabil lucrul ăsta.
Deci noi, în Republica Moldova, dacă vorbim despre Agenția Relații Interetnice, văzând aceste studii, într-adevăr, ne-a pus în gardă și am zis că este important să mergem pe construcția, pentru că nu te poți duce într-o țară unde te așteaptă și o mai mare provocare. Acolo sunt mult mai multe culturi decât le avem noi astăzi în Republica Moldova din punct de vedere al construcției sociale și al istoriei de care noi avem. Necunoașterea ne ar fi mult mai mare. Ceea ce înseamnă că și provocările vor fi mai mari.
De aceea, noi am venit cu așa un program, exact sub această denumire, Mozaic. Noi n-am zis că este vorba despre multicitatea Republicii Moldova de a fi în armonie. Și deja am pornit pe o cale foarte bună. Am spus la prezentare, am dat un exemplu de genul, deci noi am luat o localitate, să zic așa, mai mult românofonă, da? Deci moldoveni, și am adus o comunitate în comunitatea respectivă dintr-o altă comunitate etnică, din bulgari, din satul, din orașul Tvardița.
Deci, practic, i-am pus la masă ambii împreună să discute, cu toate că există diferența aceasta de limbă, totuși limba în Republica Moldova trebuie să-i unească și cu toții trebuie să înțeleagă că Republica Moldova avem o limbă care trebuie să unească oamenii, dar nu să diferențieze. Asta trebuie să fie limba română. Desigur, noi am fost învățați cu aspecte de genul că am moștenit din din Uniunea Sovietică că limba rusă a fi folosită. Probabil am întârziat vreo 30 de ani, dar niciodată nu este târziu pentru noi să începem acest lucru, da? Să punem accent că limba română trebuie să unească societatea noastră.
Și astfel am pus la masă aceste două comunități, bulgari cu moldovenii din satul Lozova, un sat foarte mare, frumos, cu o bogăție extraordinară de cultură, dezvoltat chiar și economic, și agricultura, și recent, foarte bune inițiative am găsit acolo ce ține de afaceri locale, de inițiative ale de antreprenoriat, nu social, dar inițiative de antreprenoriat între oameni, care la fel pot fi multiplicate. Pot fi date celorlalți.
Și am găsit că ei au fost foarte entuziasmați, comunitatea bulgară. Pe de o parte, lozovenii s-au lăudat, dar și ei au învățat din această experiență. A zis că noi, într-adevăr, nu am avut ocazia să... populația din satul Lozova, care nu a interacționat niciodată cu bulgarii. Exact ce v-am spus despre acest studiu. Iar la urmă am reușit, adică, să avem niște bucate tradiționale gătite, adică li s-a arătat la bulgari cum se împletesc colacii. Da? Deci, ei există o inițiativă, nu știu dacă ați auzit dumneavoastră în satul Lozova, despre... se numește "Fantezie cu fir".
Deci, brodărit exact cum o face în stil tradițional. Deci, deci ei fac diferite forme de prosoape cu niște simboluri așa mai tradiționale, chiar și niște cămăși și așa mai departe. Deci, inițiative care de fapt au primit și susținere financiară pentru că se susține antreprenoriatul local. Și bulgarii la rândul lor au fost la fel entuziasmați de acest lucru, adică, pentru că pe lângă fantezie cu fir, ei făceau făcut și fac și cozonaci sau plăcinte care sunt tradiționale foarte din Lozova.
Adică, dacă să vă spun așa ca un aspect mic de element de tradițional, adică, plăcinte cu tăiței de casă și brânză. Deci, ceva care, spre exemplu, da, noi suntem adaptați ideii că plăcintele sunt la noi moldovenești și cam se consumă pe tot locul, dar ăsta e ceva local. Iarăși, niște lucruri tradiționale care poate nu sunt cunoscute bine, dar asta ar ajuta și pe bulgari și pe oricare dintre noi care participăm la acest proces.
Și vreau să spun... dar asta nu este unic. Eu am zis doar un exemplu de bulgari. Noi am reușit deja cu comunitatea Găgăuză să facem. Am făcut, am luat și am dus din orașul Edineț la Ceadîr-Lunga. Deci, la fel, deja comunitatea Găgăuză din loc s-au lăudat că ei cu ce au mai frumos, ce au mai interesant, exact. Deci, Edinețul s-a dus iarăși entuziasmat de acolo ce se întâmplă. Noi am reușit să facem și cu... ucrainenii, iarăși, la fel, deci s-a dus în satul... aici lângă Hîncești, am uitat satul cum numește acum.
Deci, iar la fel, deci toate lucrurile sunt foarte... exemple care aduc beneficii. Noi trebuie să continuăm acest aspect sau să punem accent și aici chem pe toată lumea. Trebuie să sporim la procesul de a cunoaște unul pe altul. Atât timp cât noi ne cunoaștem, este mai ușor să creezi elementul de spirit, de solidaritate și atunci contribuim și la celelalte momente negative care s-au menționat aici. Adică, să încercăm să reducem din ura, ura socială care există, da?
Păi, câteodată apare, deci, față de evrei, față de romi, față de persoane care vin din afară. Deci, eu cunosc cazuri, exemple cu refugiații din Ucraina care au avut la Ștefan Vodă. Da, Irina, am fost noi la un eveniment comun. Acolo vorbim despre aceste cazuri. Deci, astea sunt lucruri care nu sunt lucruri... Dar ele trebuie să fie izolate. Ele trebuie cumva să fie în afară, să încercăm să le divizăm și nu le transformăm ceva colectiv, ceva care ne reflectă pe noi ca comunitate. Totuși, vreau să adaug aici la final, că moldovenii sunt o națiune foarte tolerantă.
Deci, ceea ce înseamnă că gradul lor de a manifesta deschidere, de a manifesta suport este foarte mare. Deci, exemplul cu Ucraina a fost foarte elocvent, chiar și ne-a ajutat foarte mult, pentru că noi ne-am plasat în fața Uniunii Europene la primii acolo. Dacă Uniunea Europeană când a auzit despre integrarea migranților în societățile lor, sunt la coadă. Noi ne-am plasat undeva acolo sus. Deci, noi am primit laude din partea comisarului, Înaltului Comisar pentru Refugiați, care ne-a vizitat de vreo trei-patru ori aici în Republica Moldova.
Vlada: Scuze, Nicolae, că mai vrem să punem și întrebări. Era o întrebare. Da, înțeleg că e foarte frumos povestiți. Am dat niște exemple, v-am spus despre întrebări, deja, adică probleme, deja urmează dumneavoastră să decideți ce facem mai departe. Dar avem un rol foarte mare. Să... Vă rog frumos să contribuim, pentru că în fiecare din noi, exact, și interes... Am înțeles. Suntem toleranți, dar încă nu ne cunoaștem și ar trebui să ne cunoaștem mai bine. Și da, deschid... am multe întrebări, dar deschid sesiunea pentru public. Dacă poate... o să dau eu microfonul.
Vlada: Și vă prezentați, vă rog.
Audiență 1: Bună ziua, mult stimați prezenți în sală! În primul rând, vreau să felicit toți cei din protecția socială. Astăzi este ziua lor profesională.
Și, până o să vă dau o întrebare, vreau să vă recit o poezie: "Unde există bunătate, nu e loc de răutate. Cu înțelegere, răbdare, se fac lucruri de valoare. Alungați răul din voi, nu vă țineți de nevoi. Numai tact și omenie pe vecie să vă fie. Dușmănia să dispară, să dispară viața amară, ca între noi toți să nu mai fie decât pace și armonie."
Asta este un reper la ceea ce ați vorbit. Prin pace ne unim. Prin omenie trăim în toate țările pe globul pământesc și suntem națiunea păcii. A păcii. Promovăm pacea. Acuma vreau să vă dau o întrebare. Cine s-a născut mai întâi: dragostea sau iubirea?
Vlada: Mersi mult. Cine... cine vrea să răspundă la această întrebare?
Irina: Eu... eu nu pretind că răspunsul meu este un adevăr, dar eu întotdeauna discutam cu prietenii mei și ziceam: "Măi, totuși, pentru mine, dragostea e mai mult decât iubirea. Adică, iubirea e la început, după care se transformă în dragoste." Nu știu dacă am dreptate, dar acuma, probabil, răspunsul la întrebarea dumneavoastră e că mai întâi iubirea, după care dragostea. Nu știu ce să vă zic.
Audiență 1: Vă răspund din bun început. A fost dragoste. Unul se îndrăgostește, toată viața iubește.
Vlada: Am înțeles. Am aflat ceva. Mersi mult. Alte întrebări? Apropo, întrebări către toți invitații, dar puteți să veniți și cu anumite propuneri sau soluții pentru coeziune socială.
Audiență 2: Mulțumesc frumos, Vlada. Bună ziua la toți! Încă o dată mă alătur și eu la felicitările care le-a adus doamna către reprezentanții protecției sociale. Am o întrebare către reprezentantul Ministerului Educației în privința la aceea, aș fi vrut să știu, poate și este. Pe timpul nostru, vedeți că eu sunt tinerel, erau ore educative în clasă, erau dirigintele.
Și asta s-a retras... s-a mers în România când se ducea ora educativă în școală. De începând la aceea: să te saluți "Bună ziua", cum... cum vecini, cum a spus și Nicolae, cu toate lucrurile astea se învățau foarte bune. Eu, din experiența mea, dat fiind că am trecut mai multe etape ale vieții, și în armată, și în studii superioare, acuma merg în transportul obștesc. La 60-70% tineretul vorbește vorbe urâte, eu ca persoană, ca bărbat, mie mi-e rușine să vorbesc cu bărbați ce urlă la dânșii.
Le fac observație: "Nu-i frumos să vorbiți așa în public acolo." În domeniul învățământului, este o oră educativă care se... dirigintele de clasă să-i educe: "Dragi copii, mergeți în transportul public, nu vorbiți urât." Eu vă spun că îți ridică părul când auzi. Le fac observație. Eu le fac observație că el e ca nepot, el îmi spune: "Dar mata ce, ție-i rușine să asculți astea?" Spuneți-mi, vă rog, răspundeți-mi, doamnă, domnișoară.
Livia: Da. Vă mulțumesc pentru întrebare. Uitați, în școală sunt două materii: dezvoltarea personală, care este o disciplină în loc de dirigenție, ea înainte se numea dirigenție, și educația civică. Și în cadrul disciplinei Dezvoltarea personală, adică se vorbesc mai mult teme de genul. Ceea ce ține de educația civică, aici deja se comunică ceea ce ține... ce înseamnă a fi un cetățean activ, implicat, se pun și întrebări de coeziune socială. Adică, sunt materii în școală în care acest lucru este discutat, chiar două materii: Dezvoltarea personală și Educația civică.
Nicolae: Da, pot să intervin eu aici? Deci, haideți să ne uităm aici la alt aspect, da? Deci, noi trăim astăzi într-o eră în care avem copiii, tineretul, are acces la... sau gradul de a se informa și de a obține informații este mult mai liber decât ce a fost acuma 10, 15, 20 de ani în urmă. Dar, totuși, noi trebuie să ținem de două lucruri. Deci, școala este platforma unde copilul obține cunoștințe de viață, ce ține practice. Iar ceea ce ține de emoții, ceea ce ține de asta, asta este... sunt părinții și este acasă.
Nu degeaba noi vorbim de șapte ani. Deci, noi toți avem această responsabilitate în care contribuim și să controlăm. Probabil, aici este o scăpare pentru că, de fapt, noi ne modernizăm, societatea progresează, vedeți cum se schimbă și accentele în ceea ce înseamnă valorile sociale, valori comune, valori tradiționale, etc. Dar toate lucrurile astea trebuie să contribuim împreună. Deci, cazurile pe care dumneavoastră le relatați, nu cred că poate să punem în gardă față de toți tinerii. Nu cred că toți tinerii sunt așa.
Deci, sunt cazuri unice care le întâlnim, le vedem. Pentru asta avem un rol pe care trebuie să-l jucăm, atât și tot. Dar coeziunea pe care noi trebuie împreună s-o construim, trebuie cumva s-o inspirăm de la sine. Exact ce am spus eu mai devreme. Deci, necunoașterea nu naște susținere. Invers, naște ură, neîncredere, zicem, antagonism și duce la conflicte. Deci, conflictele care pot deraia în războaie, cum spun, ucideri în masă și așa mai departe, ceea ce nu vrem.
Deci, holocaustul a fost o chestie când atunci s-a pus accentul pe superioritate. Deci, cineva este mai superior decât cineva. Nu trebuie să vedem lucrurile astea. Am spus, trebuie să contribuim fiecare. Deci, cineva reușește, cineva nu reușește. În total, statul are institu... trebuie să pună la dispoziție instituții, instrumente. Deci, dacă avem copii ai străzii care acolo, într-adevăr, părinții nu fac față în educație, nu pot să susțină acest proces de educație, da? Statul trebuie să creeze instituții specializate în care să-i ia sub ocrotirea sa și să-i susțină și să-i pregătească pentru viață. Asta este.
Asta e răspunsul ar fi, dar nu putem să interpretăm cazurile individuale care dumneavoastră le spuneți. Astea sunt individuale. Eu consider că astea sunt lucruri individuale, se întâmplă, dar nu putem spune... Noi în Republica Moldova câți copii avem astăzi? Îs peste 60... nu, câți avem? 13 și ceva de mii de copii care sunt în școală. Păi, ce să spunem? Toți copiii ăștia sunt toți așa, la fel? Sunt cazuri individuale. Corect. Păi, aici este rolul nostru. Noi, cei maturi, trebuie să jucăm un rol ceea ce ține de educația tinerilor și să le spunem: "Băi, nu-i frumos" și așa mai departe. Dar bine, trebuie să ne concentrăm pe coeziune. Haideți să vedem ce putem să facem. Nu intrăm în dezbateri, dar oricum o să am...
Irina: Da, foarte pe scurt. Pentru mine, educația care să contribuie la coeziunea socială este... o combinație între educația formală din instituție cu cea de acasă, din familie, și cu cea care eu i-o zic auto-educație sau auto-formare, când te formezi din observație. Te uiți: "Aha, cineva face. Da, cineva face ceva, eu făceam diferit. Ia să văd dacă nu cumva varianta a doua e mai potrivită."
Acum, din toate aceste bule se formează un mix. Dar mixul ăsta trebuie să... această educație, din punctul meu de vedere, trebuie să se bazeze pe un set de valori. Acolo, în interiorul... ca un, nu știu cum să zic, ca o coloană vertebrală a fiecăruia dintre noi. Pentru că, din punctul meu de vedere, în momentul în care ești într-o situație în care tu vezi că cineva este abuzat, este nedreptățit, dacă tu ai această coloană vertebrală în interiorul tău, tu nu vei putea trece... nu vei fi ignorant și nu vei putea trece pe alături fără să te oprești, să întrebi dacă e nevoie de ajutorul tău sau să iei apărarea unei persoane.
Când lipsește acest set de valori, această coloană, acest fir roșu în educație din toate aceste bule, suntem în bătaia vântului. Ne schimbăm după cum se schimbă... Cum era filmul ăla vechi, da? Se schimbă puterea, îmi schimb și căciula, da? Din seria asta. Așa că, pentru mine, educația aceasta care vine să contribuie și să ne facă o verigă importantă din această comunitate este valorile care stau la baza acestei educații. Asta încerc pe foarte scurt să zic.
Vlada: Mersi foarte mult. Ioan, tu aveai o întrebare, da?
Ioan: Mulțumim pentru discursuri și răspunsuri la întrebări. Noi aveam, de fapt, o întrebare legată de consolidarea eforturilor ce ține de consolidarea coeziunii sociale între instituții, organizații și populație, organizații civile sau civice și în general cetățeni și cetățene. Există ea sau nu există? Noi nu cunoaștem până la urmă. Am încercat să aflăm și dacă aveți mai multă informație privind acest capitol, ne-ar bucura să o ascultăm.
Nicolae: Deci, ceea ce ține... Ministerul Educației are mai multe programe care vizează colaborări interinstituționale și, cum am menționat, și între parteneri internaționali. Deci, sunt, de exemplu, programe pentru integrarea populației de etnie romă, este programul pentru combaterea antisemitismului, sunt programe pentru încadrarea minorităților lingvistice și pentru fiecare dintre aceste programe există grupuri de lucru care se întrunesc și discută și se propun soluții și, adică, există această colaborare între instituții.
Deja, aici tot joacă puțin și factorul uman, pentru că totuși nu este atât de ușor să faci această schimbare, mai ales când ai atât de multe programe și cumva asta cade asupra unui serviciu în cadrul Ministerului Educației, Serviciul Politici în Domeniul Relațiilor Interetnice. Dar ele există și, adică, în aceste... aceste grupuri, aceste grupuri de lucru inter-agențiale se desfășoară atât de des.
Irina: Pe foarte scurt încerc să răspund. La Promo-LEX, noi, evident că avem colaborări și cu alți colegi din alte organizații neguvernamentale, dar și cu instituțiile publice. Dacă mă refer la combaterea discursului de ură de care mă ocup, atunci, pe de o parte, evident că sunt în contact cu alte organizații care lucrează pentru apărarea drepturilor altor grupuri, da, care sunt vizate de discursul de ură, dar și cu instituții care au direct atribuții în sancționarea acestui tip de discurs.
Așa încât ceea ce noi observăm și identificăm să fie transmis mai departe, iar instituția să ia act și să întreprindă acțiuni. Evident că atunci când instituția zice: "Nouă ne lipsește ceva", noi nu ne apucăm doar să criticăm, ci venim și încercăm să ajutăm să-și creeze acel instrument de care au nevoie, pentru că interesul nostru este ca, în final, și noi și ei să putem ajuta pe cei care sunt vizați de discursul de ură să fie protejați și să ne asigurăm că diminuăm numărul cazurilor, așa încât să fie cazuri izolate, ce spunea și domnul Rudic.
Nicolae: Eu aș vrea să adaug în felul următor, pentru că trebuie să înțelegem un lucru: statul nu creează, nu contribuie, el trebuie să creeze platforme în care societatea să se unească. Am spus asta chiar la început. Și într-adevăr, împreună, anterior, dacă vă aduceți aminte, era la Guvern așa platformă numită Consiliul de participare. Și acolo, într-adevăr, veneau foarte mulți din toate domeniile care acopereau. Bine, acuma s-a transformat puțin altfel, este o platformă de consultare mai mult, fiecare organizație poate să contribuie, pentru că în același consiliu nu puteau toți să fie prezenți, era un număr limitativ, da?
Mai recent, Guvernul Republicii Moldova a adoptat o astfel de lege în care societatea civilă este... adică, statul se obligă, toate instituțiile statului, să aibă permanent un portofoliu de consultare cu societatea civilă. Asta este iarăși, la fel, un lucru care anterior nu a existat. Dacă mă refer la activitatea Agenției Relații Interetnice, noi în cadrul Agenției Relații Interetnice avem un Consiliu etno-cultural, care vin mai multe organizații din comunitățile interetnice din Republica Moldova, unim astfel încât că la nivel de agenție reprezentăm și vocea minorităților în cadrul instituțiilor publice.
Mai mult ca atât, deci astfel de consilii sau această expertiză sau acest model a fost transferate către alte, multe alte instituții. Spre exemplu, dacă să spun, în cadrul instituțiilor de stat există colegii, care iarăși, la fel, sunt implicați ca ei să aibă un reprezentant al societății civile. Deci, societatea civilă trebuie să urmărească acest pas și să participe acolo, pentru că dacă ei își doresc. Sau fiecare organizație, în dependență de profilul pe care îl are, trebuie să participe. Deci, astăzi, la nivel de Guvern, există Consiliul Național pentru Drepturile Omului, urmează careva modificări, dar anterior, acest consiliu era reprezentat de instituțiile statului împreună cu societatea civilă, să discute despre progresul Republicii Moldova cu privire la acele întrebări care vin pe marginea...
Da, nu numai programul drepturilor omului, deci mai mult, acolo avea o obligație și față de acele recomandări care există față de Republica Moldova cu privire la angajamentele internaționale în domeniul drepturilor omului. Acest consiliu era... adică, președinte și în cadrul consiliului erau, dacă nu mă înșel, trei reprezentanți ai societății civile. Cineva era de la Promo-LEX. Era o colegă. Dar, deci, există inițiative bune în care societatea civilă sau organizațiile societății civile participă în mai multe instituții, da? Spre exemplu, a fost obligat în cadrul Consiliului Procurorilor să fie un reprezentant al societății civile.
Avem. Deci, sunt. Deci, lucrurile astea sunt. Deci, ceea ce înseamnă că societatea civilă, iarăși la rândul lor, trebuie ei să se consolideze pe partea lor de activitate. Și există diferite inițiative. Avem inițiativa... Est Europeană... Eestic, Partidul Eestic, da? Cunoașteți despre el, respectiv. Acolo sunt pentru cei ce ține cu organizațiile societății civile sau, cum spun, s-au adunat pentru a promova și a contribui la aspectul de ce ține de integrare europeană. Și există mai mult, pentru alegeri, spre exemplu, acuma, există Coaliția pentru Alegeri Libere și Corecte. Exact. Adică, sunt mai multe inițiative. Trebuie doar de urmărit și să încercați să vedeți acolo unde este interesul dumneavoastră oportun și să participați.
Vlada: Dacă o să pot eu să menționez, pentru că participarea cumva este specialitatea mea. Într-adevăr sunt multe platforme și consultative, pe lângă ministere se fac consultări publice, dar ceea ce observ eu, lucrând în acest domeniu de mai mulți ani, este că atât la nivel de ministere, dar din păcate, chiar și la nivel de localități și primării, consultările se fac pentru un grup privilegiat de persoane care are acces la informație, care poate să vină și ele adesea nu sunt reprezentative. Eu văd cum la nivel chiar de localități, unde consultările ar trebui să fie și mai participative, că fiecare se cunoaște pe fiecare, sunt cei care sunt de acord unii cu alții și vin la consultări.
Și sunt adesea grupuri etnice, grupuri lingvistice care pur și simplu sunt ignorate și izolate în cadrul comunității. Și de asta noi suntem la etapa în care există o participare mult mai mare ca anterior, dar de fapt această participare este un fel de simulare de participare, pentru că ea nu este reprezentativă. Și atunci când noi discutăm... eu am făcut recent, am încheiat 15 instruiri la 15 ministere pe participare publică și pe fiecare am întrebat cum asigurați incluziunea și reprezentativitatea și nu pot să-mi spună.
Și când trebuie să povestești funcționarilor publici că... cineva a întrebat, spune: "Iată, noi lucrăm cu persoanele de etnie romă și cineva ne-a spus că noi trebuie să desenăm. Noi chiar trebuie să desenăm?" Și zic: "Da, este un principiu în care te acomodezi la grupul tău." Asta înseamnă limbaj simplu, asta înseamnă accesibilitate, transmisiune live pentru persoanele care nu pot să vină, da? Și acest lucru este cumva ignorat la moment și chiar și când întrebăm și organizațiile, poate și specializate, întrebăm cum poate o instituție să asigure incluziunea și reprezentativitatea, încă nu este foarte clar. Și cred că trebuie să lucrăm mai mult la acest capitol, pentru că ceea ce vedem noi din discuții publice și nu doar consultări publice, dar chiar și discuțiile publice pe care le organizează societatea civilă este la fel de omogenă. Este un grup de persoane care vin să fie de acord unii cu alții.
Și cred că trebuie să avem acest inconfort, da, în care să încercăm să ajungem de a vorbi cu persoane cu care trebuie, în primul rând, să găsim un limbaj comun până a ajunge la anumite soluții comune, da? Că trebuie să avem și un limbaj care este, cum să zic, înțeles de fiecare.
Nicolae: Deci, total de acord, dar eu vreau să spun că noi am reușit să creăm platforma ceea ce înseamnă societate civilă spre... Nu suntem perfecți, nu am reușit să avem o diversitate sau o gamă largă de incluziune acolo. Pentru asta avem nevoie de societatea civilă, să ne sesizeze, să ne spuneți-ne. Nu merge aici bine, faceți mai bine, că trebuie să faceți lucrul ăsta. Deci, nu ne trebuie formalitate, avem nevoie de acțiune concretă, do it, da? Deci, pentru asta trebuie să ne... sesizați și spuneți-ne, noi trebuie să lărgim aspectul ăsta, pentru că știm. Nu sunt incluse toate grupurile. Avem bătrâni, avem tineri, avem femei și așa mai departe. Dar am reușit, spre exemplu, Codul Electoral.
Poate să ne ajute? Știți de ce exemplu vorbesc acuma? Deci, noi am reușit să aducem în Codul Electoral impunerea ca partidele politice să aibă cotă de reprezentare a balanței gender. Da? 40%. Era așa ceva înainte? Nu era. Deci, poftim! Înseamnă că noi trebuie... Asta este fiecare rolul fiecărei societăți civile. Dacă undeva observați, spuneți-ne, ca noi să lărgim aspectele astea, să spunem că aici nu-i bine. Noi acuma... spun un exemplu, agenției. Deci, mergem prin comunități în care noi vrem, într-adevăr, să avem un consiliu consultativ al societății civile la nivel local. Sunt de acord, asta e foarte bine. Și nu participă, pentru că intri într-o comunitate, nu ai organizații, inițiative civice. Și asta este problematic, într-adevăr. Trebuie să-i organizăm pe oameni ca să ia parte la acele procese de discuții și așa mai departe. Și ne confruntăm cu aceste probleme.
Dar noi impunem ca autoritățile publice locale să ia în măsură acest proces de consultare a localității, a populației, a societății civile. Și atunci unde nu suntem perfecți, dacă nu avem toate grupurile reprezentative, trebuie să dezvoltăm acest aspect, ca el să existe acolo. Dar de acord, ajutați-ne!
Vlada: Doar o mențiune, uneori adesea și societatea civilă nu este foarte incluzivă și nu numai decât facilitează accesul altor tipuri de organizații. Adică aici toată lumea mai are de lucrat un pic.
Irina: Eu, eu probabil aș adăuga că societatea civilă nu înseamnă doar ONG-uri sau, da, forme juridice de organizare. Sunt și oamenii, membrii ai unei comunități. Ca o persoană din comunitate să vină și să spună la primărie ce nu funcționează, unu, trebuie să aibă încredere că este ascultat, auzit și că ceea ce va spune va fi luat în considerare sau cel puțin îi va crea impresia că ceea ce a spus a contat, nu neapărat că s-a transpus într-o acțiune.
Doi, trebuie să avem o formare, o educație care să-i învețe pe oameni, să-i încurajeze să aibă gândire critică și să vrea să se implice, să existe această implicare civică. Din păcate, noi trăim situații în instituții educaționale în care tinerilor le este frică să spună ce cred pentru că vor fi sancționați de profii lor. Și atunci, cum vrem noi copilul respectiv, ajuns adult, să se implice în comunitate, să vină să-i spună unei autorități: "Vezi că tu greșești și ai uitat să ții cont de N, N, N lucruri"?
Așa că, da, acolo unde societatea civilă este incluzivă, pregătită să vină să spună ceva, să o facă, dar asta nu anulează rolul autorităților să vină și să întrebe. Și dumneavoastră la final ați spus acest lucru. Deci, te duci și întrebi, nu doar aștepți să vină să-ți spună.
Vlada: Foarte bine zis, de acord. Mai avem timp de o întrebare? Vă las pe voi să decideți.
Speaker: Avem timp de o întrebare, dar cu rugămintea cu răspunsuri scurte, dacă... dacă e cazul. Și întrebarea scurtă.
Audiență 3: Bună ziua, onorată asistență, mult stimați participanți! Întrebarea mea este: în contextul în care avem emigrare în masă, rămân copiii în urma grijilor bunicilor, pe care îi educă internetul, ce face statul pentru a păstra valorile, educația și bunul simț pentru oamenii care se... noi, care se formează? Mulțumesc.
Vlada: Mersi mult. E adresată cuiva anume sau către toți vorbitorii? Întrebarea este generală. Ok.
Irina: Întrebarea este complexă. Un răspuns scurt acuma nu cred că există, pentru că întrebarea dumneavoastră implică foarte multe elemente, foarte mulți actori și foarte mulți factori. Ați vorbit despre valori, ați vorbit despre educație, ați vorbit despre implicare și ați vorbit despre generația care este în formare.
Dar ei nu se formează de sine stătător. Acolo sunt părinții, acolo e societatea, biserica, instituțiile media, profesorii, Parlamentul care face legi, Guvernul care creează politici. Deci, răspunsul nu poate fi foarte scurt. Cert pentru mine este foarte clar că noi trebuie să ținem cont de provocările care au venit peste noi, ne-au și... nu știu cum să zic, ne-au și mozolit așa destul de bine și noi tot nu avem încă un răspuns la ele.
Generația care vine, vine... e... dacă ne-am transpune în locul tinerilor, copiilor care sunt acuma, pe mine m-ar... m-ar îngrozi văzând în fața mea câte provocări am. Copiii trăiesc în două lumi paralele: una care e în offline și una care e în online. Și... cred că trebuie să mă opresc aici, pentru că discuția e foarte complicată și dacă pentru următorul panel se poate discuta pornind de la întrebarea dumneavoastră, cu mare drag, dar nu am un răspuns. E ca și cum ar trebui să luăm fiecare element și să vedem cine și ce ar trebui să facă.
Vlada: Mersi mult. Lăsăm această responsabilitate pentru următorii vorbitori și vorbitoare. Vitalie, succes! Mersi foarte mult pentru întrebări, pentru discuție. Eu am spus că 45 de minute pentru un asemenea subiect este foarte puțin. Eu sper că poate la anul să facem o zi întreagă de discuții, cu grupuri diverse și să lucrăm mai mult poate chiar și pe partea de soluții.
Eu oricum mi-am notat câteva idei, pentru că spuneam de acea luminiță spre care noi, la care noi vrem să ajungem, sau măcar să știm că ea există. Avem nevoie de educație și s-a repetat asta de foarte multe ori și avem nevoie de o educație bazată pe valori și cred că trebuie adesea să ne amintim de valori, care este acea coloană vertebrală sau acea bază. În același timp, trebuie să ne cunoaștem mai bine, pentru că atunci când noi ne cunoaștem, noi avem încredere unii în alții. Poate o să merg la Tvardița să văd cum trăiesc bulgarii acolo.
Și trebuie să intervenim atunci când este o nedreptate, pentru că nu trebuie să ne mulțumim doar atunci când ni se întâmplă nouă sau familiei noastre. Dacă e vorba de a trăi într-o comunitate, noi trebuie să intervenim de fiecare dată când considerăm că se întâmplă ceva nedrept. Mersi foarte mult și sper să... discuția oricum să nu se oprească aici.
Speaker: Un mic anunț. Noi suntem bucuroși că este dorință de a discuta și a dezbate diferite idei. Am avut planificată o pauză de 15 minute. Nu știu, poate o scurtăm la 5 minute. Avem gustări și ceai, cafea, ca să revenim la următorul panel, care trebuia să înceapă jumătate de oră în urmă. Acum vom înmâna câte o diplomă de apreciere invitaților, vorbitorilor și vorbitoarelor și apreciem mult că ați contribuit la această discuție publică. Mulțumim mult!
[Music and ambient noise] Vitalie: Eu aș începe oleacă de mai departe, chiar dacă am promis că o să fiu mai scurt, și o să zic că e un proverb pe care îl folosim noi foarte des, că dacă vrei pace, pregătește-te de război. Și o folosim așa și el a intrat în uzul nostru într-un fel în care nu prea ne întrebăm dacă, dacă și ce implică el.
Și noi credem că el trebuie întors cumva, trebuie interogat și trebuie, trebuie reformulat așa încât să fie adevărat. Și forma în care îl vedem noi: dacă vrei război, pregătește-te de război, dar dacă vrei pace, trebuie să te pregătești de pace. Noi foarte rar ne pregătim de pace, întotdeauna ne pregătim de război și vedem soluția în toate ca să fim pregătiți de un război.
Într-un sens, am ajuns să gândim războiul ca un fel de fundal, dacă pot să-i zic așa, oarecum natural. Deci, noi mai credem, și când zic noi, mă refer la grupurile de oameni din, nu doar din Moldova pentru Pace, dar cred că ceea ce zicem noi, societate civilă și nu înțelegem aici doar ONG-urile, oamenii care se implică. Eu înțeleg societatea civilă într-un sens foarte generic și zic că-s oameni care se implică pentru interesul public, oamenii care își depășesc interesul lor privat.
Și deja nu mai contează că-s asociați formal, că-s neformal, că-s înregistrați, că au ștampilă, că n-au ștampilă. Deci, în momentul în care oamenii, în afara jobului, în afara chestiei care le aduce bani, se implică, eu zic că atunci e societate civilă și de societate civilă de aia avem nevoie cât mai multă.
Deci, din această perspectivă, cred eu, mai putem formula o critică a ceea ce numim noi imaginarul păcii, în momentul în care pentru noi acordurile de pace sunt acorduri care implică doar negocieri politice și militare și celelalte aspecte ale conflictelor sunt cu totul abandonate, ignorate. Nu vedem, nu vedem ca conflictele să adreseze rădăcinile, originile conflictelor.
Și în sensul ăsta, pentru noi, ca să zic așa, să fac o afirmație care o să sune oarecum poate, poate oleacă radicală și abruptă, că pentru pace avem nevoie și de o cultură pentru pace. Pentru a avea o pace durabilă, este nevoie să avem și o cultură pentru pace, este nevoie să lucrăm la această cultură pentru pace. Ea nu se instituie, nu apare automat în momentul când armele au tăcut.
Din contră, știm din exemplele multe istorice că atunci când armele tac, ca să citez o butadă, un proverb, așa că pacea e războiul cu alte mijloace, politica e războiul cu alte mijloace și celelalte. Deci noi, într-un sens, vorbim despre pace ca o ficțiune. E pace, dar noi știm că nu-i pace. De fapt, partea cealaltă e război.
Și de aia, la panelul precedent am vorbit despre coeziune socială ca unul dintre ingredientele acelei păci. Noi o mai numim și pace pozitivă, o pace care nu înseamnă doar absența conflictului, ci înseamnă și un lucru deliberat, conștient pentru eliminarea surselor conflictului, pentru atenuarea distanțelor, pentru cunoașterea reciprocă, pentru o educație pentru pace.
Eu știu că la începutul războiului, în 2022, îmi amintesc că aveam ceva intervenții și m-am, deci m-am prins la ideea că eu atunci am zis, eu ziceam că-s pacifist și încercam să explic cuiva și m-am prins la ideea că toate manualele noastre de istorie sunt istoria unor lungi războaie. Eroii noștri sunt eroi războinici și noi nu prea aveam, deci noi zicem că pacea e virtutea ceea, e valoarea cea supremă, dar noi nu avem un fel de, dacă pot să zic așa, propagandă pentru pace. Figurile astea pacifiste, câte pagini în manualul de istorie ocupă Gandhi, de exemplu, sau ocupă Martin Luther King, sau ocupă vreo figură de asta care-i pentru pace.
De aia, acuma de la Gandhi și, de la Gandhi o să cobor în Republica Moldova. Aș vrea să fac legătura cu panelul precedent, în care a răsunat o întrebare despre educație, tineri și o problemă care probabil, eu ascultam discuția și mă gândeam că, într-un sens, o parte din discuții rezonează cu lucruri pe care le-am auzit când și eu eram copil și în care cei din jurul meu ziceau că această generație total se deosebește de celelalte, aproape e sfârșitul lumii. Schimburile dintre generații niciodată nu se întâmplă automat.
Poate putem argumenta că ce se întâmplă în jurul nostru acuma e mai radical decât s-a întâmplat în alte vremuri, dar iarăși, fiecare epocă, fiecare generație crede că vremea pe care o trăiește ea e cea mai importantă. Și atunci, deci într-un sens este firesc ca să existe aceste discrepanțe între generații, care, dacă nu le abordăm, pot genera și conflicte, pot genera și tensiuni.
Și eu aș vrea să facem podul, înainte de a vorbi despre practicile, pentru că perspectiva pe care o avem în acest panel este actori din societatea civilă, din grupuri din, noi numim și o să explicăm ce, sectorul cultural independent, pentru că atunci când vorbim despre cultură, trebuie să abordăm și ce înțelegem noi prin cultură.
Există această înțelegere generală, cultura, și că cultura e operă, cultura e cultura asta înaltă, care vine cu niște reguli, care vine cu niște restricții, pentru că această cultură implică un cost de acces. La operă trebuie să ai bani sau trebuie să ai un teatru în orașul tău și uneori nu-l ai. Oamenii pe care i-am invitat din scena culturală independentă fac un tip de cultură care nu presupune acces, care îi implică pe toți, în care dimensiunea de consum cultural sau de participare la actul cultural nu e stai cu mâna pe genunchi și faci ceva, ci participi, ești implicat.
Și asta e o dimensiune foarte importantă, pentru că ea implică voci care de multe ori nu le auzim și atunci când nu le auzim aceste voci, această neauzire, această ignoranță repetată reciproc creează stereotipuri, etc. Dar, să fac pod de la panelul trecut și o să încep cu Elena Burlacu de la Centrul Municipal pentru Tineri Ungheni și Centrul Comunitar Ungheni. Era întrebarea: cine educă tinerii? Și tu ca reprezentantă a unui centru de tineri, spune-ne, te rog, cum educați voi tinerii?
Deși acuma, a pune formula a întreba asta, eu vreau să abordăm întrebarea asta tare serios, adică nu vreau să ironizez. Îmi amintesc și am întâlnit proverbul ăsta în mai multe culturi, că ia un sat să educi un copil, adică responsabilitatea de a educa noua generație ne revine tuturor. Dacă poți pe scurt să descrii centrul vostru, ce faceți voi cu tinerii și cum încercați să-i socializați, să-i adaptați la această lume care s-a schimbat și e diferită pentru ei decât pentru noi.
Elena: Cu adevărat, bună ziua tuturor și mulțumesc mult de tare pentru întrebare. Când a fost întrebarea despre educație, eu nu-mi găseam locul de acolo din și voiam să dau ca o replică, dar cumva știam că o să-mi vină rândul și uite acum este momentul să răspund la întrebarea despre educație pentru tineri. Eu încă sunt în categoria de tineri, mai am un an distanță ca să ies din această categorie, dar rolul meu este nu doar ca manager, ca director al Centrului Municipal pentru Tineri Ungheni, dar eu sunt mamă, eu provin din domeniul educației, eu sunt cetățeană activă, eu sunt angajată, eu sunt coordonatoare a Centrului comunitar, adică interacționez cu foarte multă lume și am diferite roluri în anumite contexte.
Dacă vorbim despre ce facem noi la tinerii Centrul Municipal pentru Tineri Ungheni și Centrul Comunitar Ungheni, apropo, două instituții, una care vine de stat, una este coordonată de organizația obștească Laolaltă, cu suportul financiar al UNHCR, și punem accent pe o cultură a comunicării, pe valori, valori care presupun respect, ne ascultăm, ne acceptăm.
În cazul în care ideile noastre nu coincid, atunci încercăm să criticăm opinia, să încercăm să vedem dacă noi am înțeles corect sau nu, să dăm întrebări ca să ne asigurăm că suntem pe aceeași linie și să mergem mai departe. Și dacă tot vorbim de educație, ea cu adevărat este de trei tipuri: informală, care o vedem la școală, non-formală, care o încercăm noi la centrul de tineret și alte organizații extracurriculare care sau organizații de dezvoltare personală, o fac și informală, pe care o face fiecare individual, fie în procesul de autoinstruire, fie atunci când îl instruiește societatea.
Și atunci când se vorbește că uite, tinerii în ziua de azi, pe mine mă omoară cuvântul ăsta, pentru că la noi vin niște tineri extraordinari. Și da, noi avem tineri care utilizează un limbaj greșit, noi avem tineri care au un comportament greșit, dar să nu uităm că tinerii ăștia au fost educați de tinerii de ieri și alți tineri de ieri și cumva este educație din generație în generație.
Și fac referire atât la discursul ante-speakerilor mei, Irina și domnul, am uitat, Nicolae, da, mulțumesc, pentru că noi suntem nu doar educați și nu avem doar cei șapte ani de acasă, pentru că asta de fapt, bună ziua, mulțumesc, îmi cer iertare, trebuie s-o învățăm acasă. Școala vine cu informații, cu cunoștințe, dar societatea și comunitatea aduc competențe și noi, organizațiile, contribuim la competențele lor.
De aceea, noi, la Centrul Municipal pentru Tineri Ungheni și Centrul Comunitar Ungheni, încercăm să punem accent pe omenie, pentru că inclusiv cu angajații mei, le-am spus că primul și prima regulă la noi în instituții este omenia. Indiferent de funcție, indiferent de poziția socială, tu ești un om întâi de toate, și funcțiile pleacă, vin, dar tu trebuie să nu-ți fie rușine să te privești în oglindă. Tu trebuie să nu-i fie rușine părintelui tău atunci când spune numele tău și atunci când faci, gândește-te la consecințe.
Avem un program destul de complex, dar în linii generale asta facem și la următoarele întrebări o să dau mai multe detalii ca să reușesc și colegelor mele să le ofer cuvântul. Mulțumesc.
Vitalie: Da, mersi. Dacă poți deconecta microfonul ca să... Aha, da. Acuma o să trec în partea cealaltă a micii noastre scene și o să încep cu Iulia. Iulia, te rog, simte-te confortabil să răspunzi în care limbă, să vorbești în limba în care ți-e comod. Deci, tu faci acel atelier "Pădure fermecată" care continuă deja de câțiva ani.
De trei ani, da. Dacă poți să povestești despre el, cine vine, cum reușiți voi să puneți împreună copii locali, copii ai refugiaților, ce, cum interacționează ei?
Iulia: Здравствуйте, да. Меня зовут. Я буду говорить на русском. Меня зовут Юлия. Я веду почти 3 года с апреля, вот примерно с самого начала, как началась война, детскую мою творческую мастерскую "Волшебный лес" (Pădure fermecată) в музее Земства. Там у нас тоже такой кластер независимых культурных работников.
Я изначально хотела сделать такое пространство, где детям будет комфортно, где ещё я преследовала немного эгоистичные такие свои желания, потому что вот война на меня очень сильно повлияла, вообще само это объявление, и я до конца не могла это переварить, и мне нужно было изучить это всё. И я стремилась как можно больше понять вообще, что произошло, что это произошло. И это был для меня как один из инструментов принять эту реальность. При этом с детьми я не говорила о войне. У нас мы не делали никакие практики. Однозначно всё равно это касалось, всё равно мы, я это видела, это в какой-то степени была арт-терапия всё равно.
Но это всё было немножко так по касательной. Я не хочу брать на себя ответственность, это слишком большая ответственность поднимать именно такие травмирующие темы. Мне хватало детей, которые 10-11 лет, которые в первые месяцы войны, которые не могли отпустить родителей. То есть вот мама должна была сидеть и вот прямо до трясущихся рук. То есть вот должны быть родители, мама, бабушка, она должна быть здесь.
И многие другие, то есть когда мы просили детей, например, написать какие-то желания и скрутить их там в листик волшебный, пожелать чего-то, не озвучивать, и когда это была огромная лавина "хочу увидеть папу", "не хочу, чтобы папа уезжал", "хочу там собаку" или, ну, в общем, это было всё очень трогательно, очень сложно.
И мы хотели именно, я видела, что нужно, чтобы дети общались, но они тогда все были на онлайн-обучении, и детям не хватало взаимоотношений со сверстниками. И дети даже украинцы между собой общались с большим-большим удовольствием, потому что они там встретились наконец-то. Какое-то пространство, где они могут в обычной вот такой, вроде бы как бы школьный тайминг, но нет, но они чувствуют себя более свободно. Конечно, мы приглашали обязательно детей из Молдовы. У нас происходило такое неформальное именно общение, без каких-либо особо заданий.
И мне это понравилось, потому что они понимали, что они очень похожи, это те же самые, допустим, подростки. Вот, но они могли делиться в неформальной обстановке, как смешно звучит улица. Вот я живу на улице такой-то, и она для меня звучит очень странно, то есть Trandafirilor, как это, почему эта улица роз? И так далее. Вот, что, в какой-то момент мы пришли к тому, что тоже вот дети занимаются вместе с родителями. У нас получился одно время очень активный такой прямо кластер родителей, мам, которые поддерживали и помогали. Это было очень здорово и очень приятно.
Чтобы хотелось, чего бы хотелось на самом деле? На самом деле в моём идеальном мире, вот как мечта, я бы хотела пространство, где ещё больше свободы, где очень много ресурсов, где на полках лежат краски, карандаши, бумага, клей просто, где есть просто какой-то определённый свод правил, дети делают практически всё, что хотят за эти полтора часа. То есть вот есть два-три ассистента и есть какое-то занятие, и вот они делают всё сами и за собой убирают. То есть в моём идеальном мире это я бы хотела, чтобы это было вот так. Чтобы это было место, однозначно наше, где, которое у нас не отберут. Простите, тут актуалочка немножко залетела, потому что музей Земства переживает сложные времена сейчас.
Вот, и где действительно, на каком-то минимальном уровне, мы обеспечены ресурсами для того, чтобы дети могли делать то, что они хотят. Ещё меня очень всё время умиляет, когда они свои работы детские хотят забрать домой. То есть если в школе, я была преподавателем технологии труда, по-простому, дети всё это оставляют, это всё валяется, это всё потом выбрасывается, дети делают какие-то вещи и забирают домой. То есть я для того, чтобы сделать выставку, прошу и пытаюсь отобрать эти предметы, объекты, которые они сделали творческие, потому что им они так, ну, так ценны, что они хотят увести с собой и сделать подарки родителям, бабушкам и дедушкам. Я могу говорить очень много. Останавливайте или направляйте меня.
Vitalie: Da, mulțumesc. Într-o lume ideală, am fi putut să stăm și să vorbim doar despre cultură și despre pace și întrucât nu suntem în lumea aia ideală, o să-ți dau posibilitatea evident să mai adaugi detalii la următoarele întrebări. Aș vrea să o invit acuma pe Diana Munteanu. Deci, să te invit, să-ți dau microfonul, de fapt. Voi ați făcut, voi, noi, diferența asta că sunt și eu parte din scena culturală independentă, dar Diana a fost, trebuie să recunoaștem, munca aici și de aia o zic noi, voi.
Voi ați organizat atunci o serie de proiecții chiar la începutul războiului, despre, în care ați încercat să dați voce și vizibilitate regizorilor din Ucraina. De asemenea, a fost pentru mine o modalitate, a fost și o ocazie de a crea o discuție despre război în interiorul comunității de lucrători și lucrătoare culturale. Dacă poți, pe scurt, să povestești despre acea experiență.
Diana: Da. Experiența aceea e foarte specială pentru mine, pentru că a fost momentul în care eu m-am întors la Chișinău, fix cu o săptămână, două înainte, și a fost și un moment super interesant pentru că eu auzisem, eu trăiam atunci în Olanda, auzisem de acest festival Chesnok, care se organiza în Transnistria, și am auzit tot despre faptul că el s-a închis, că a venit KGB-ul și cenzură peste ei și n-au putut să-l mai continue acolo.
Și Vladimir Uz, de la Oberliht, că era totuși un proiect Oberliht, cumva mi-a făcut legătura cu una din organizatoarele principale din Chesnok, care tot după acest moment s-a mutat la Chișinău și cumva noi împreună, cu Ana Galatonov îi spune, am organizat acest mini-festival de filme despre război, pentru că era cumva într-un context în care în foarte multe țări care sunt la hotarul cu Ucraina, se organiza în concomitent, în luna martie 2023, un an de la război, și noi puteam să reprezentăm asta în orice mod vrem noi.
Și pentru că eu am acest fundal în film, am făcut această serie de filme. A fost cred că vreo opt proiecții. Practic, a fost o lună întreagă, două filme pe săptămână, un program pe care l-am gândit foarte mult și de care sunt foarte mândră. Cumva avea acest dual focus, că avea și partea istorică, că noi am vrut să înțelegem un pic contextul în care se întâmplă acest război și mai ales perspectiva ucraineană.
Și aici vorbim despre istoria recentă, care a adus la această rezistență enormă, toate aceste maidane și noi le-am luat chiar de la anii '90 încoa, am avut patru filme. Și de cealaltă parte, am avut filme contemporane, în mare parte, care cei de la DocuDays, festivalul ăsta din de la Odessa, ni le-au făcut accesibile, pentru că aveau această legătură cu Chesnok în trecut. Și am adus filme care erau foarte noi, de la festivaluri recente, filme făcute de femei, filme făcute de artiști, cumva care redau perspectiva războiului nu prin acest discurs glorios, de nu știu, al soldaților, al bărbaților în război.
Și cumva asta era super important pentru noi să aducem o altă viziune asupra războiului, care e prezentată cumva de vocile care nu au acces.
Vitalie: Da, mersi. Acuma pot să-i dai microfonul Liliei Nenescu, cu care o să-mi fie și mai greu să fac diferența asta dintre noi și voi, dar tocmai pentru a recunoaște, pentru că Lilia e colega mea de organizație și facem împreună multe lucruri, dar Lilia e motorul unei direcții întregi în organizație și directoarea unei organizații care pune în funcțiune acel motor, în care acțiunile generic pe care le numim noi culturale se întâmplă în altfel de spații decât în spațiile care ați vorbit voi.
Noi, evident, suntem parte din scena culturală independentă și menționăm importanța spațiului fizic și spațiului de la Zemstvă, pe care vă invit, dacă nu l-ați văzut vreodată, vă invit să mergeți să-l vedeți pe strada Șciusev între Sfântul Țării și Maria Cibotari. Este un spațiu în care se întâmplă cultură independentă, se face de vreo 10 ani și se coagulează comunități.
În același timp însă, colega mea Lilia Nenescu face acțiuni și în altfel de spații. Pentru ea, într-un sens, orașul e un întreg spațiu, un fel de pânză așa pe care desenăm. Și vreau să rog pe Lilia să se refere la acțiunile pe care le-a făcut cu comunitatea de refugiați și comunitatea gazdă de înverzire, de a ne întâlni într-un spațiu și de a face o acțiune comună de a avea grijă de acel spațiu, de a face plantări. Lilia, nu vreau să răspund la întrebarea ta.
Lilia: Da, mulțumesc mult pentru această introducere. Cred că o să încep de la faptul că pentru mine pacea nu este un produs, ci un proces. Și dacă înțelegem pacea ca un proces, pentru că tu ai făcut acea introducere despre pacea pozitivă și ce înțelegem prin pace dincolo de absența războiului și a violenței. Și dacă înțelegem pacea ca o practică, atunci o situăm în prezent și atunci avem fiecare dintre noi posibilitatea să practice în relațiile noastre interpersonale, în relațiile noastre în comunități, în relațiile noastre cu mediul înconjurător pacea.
Pentru că este un concept care este foarte larg, este universal. Noi îl menționăm de multe ori, mai ales după februarie 2022, am început să vorbim despre pace. Ne-am amintit că este o valoare universală, dar nu avem poate neapărat o înțelegere personală de ce este pacea și cum noi putem s-o practicăm. Și dacă pacea nu este un produs, nu se întâmplă după sfârșitul unui război, nu depinde de diplomați care decid la negocieri că avem pace sau nu avem pace, dar este și partea asta a păcii, nu neg că este și acolo. Dar dacă înțelegem pacea ca proces, atunci putem să înțelegem ce putem să facem inclusiv noi astăzi ca comunități mici, ca inițiative, ca organizații, ca să putem să construim această pace prin practicile noastre.
Și dacă înțelegem cultura tot, nu ca un produs neapărat, dar tot ca o practică și arta ca practică, atunci putem să înțelegem care practici artistice sau culturale pot contribui la consolidarea păcii, tot înțeleasă ca proces. Și întrebarea pentru mine ar fi care sunt aceste practici artistice și culturale, nu cultura în general, dar practici artistice și culturale care pot contribui la construirea păcii.
Și atunci aș face referire la ceea ce ai zis anterior despre accesul la cultură, pentru că dacă vorbim despre cultura înaltă, există o barieră de acces la cultură. Și dacă ne uităm doar pe statisticile oficiale dintre persoanele care au un venit mai mic decât pragul de sărăcie absolută și persoanele care au venitul mai mare decât pragul sărăciei absolute, atunci discrepanța dintre banii pe care persoanele sărace în Moldova le pot cheltui pentru acces la cultură sunt de trei ori mai mici decât banii pe care persoanele care au mai mulți, decât persoanele care au mai multe resurse financiare pot cheltui pe cultură. Adică dacă ne uităm la cultură doar ca cultură care are nevoie de bani ca să accesezi această cultură, atunci în ce măsură această cultură poate contribui la pace sau în ce măsură nu poate contribui la consolidarea păcii?
Pe cine exclude această cultură? Și avem nevoie și ce fel de cultură este suficient de incluzivă ca să poată contribui la consolidarea păcii? Și atunci ne gândim și la infrastructura culturală, că deja s-a vorbit despre spațiu, pentru că un alt punct cu privire la accesul la cultură ține nu doar de faptul că tu trebuie să plătești bani ca să vezi un spectacol sau un concert, dar și dacă există în general în comunitatea ta, în localitatea ta, un spațiu dedicat culturii.
Ori spațiile care erau construite pentru a acomoda cultura, casele de cultură, aproape nu mai există în sate, în localități, au rămas foarte puține și cultura este concentrată în spații, da, orașe mari și și atunci cum rămâne cu accesul la cultură în în în alte localități? Dacă noi nu avem posibilitatea să ne întâlnim împreună într-un spațiu fizic, să privim un film, să vedem un spectacol de teatru, să citim o carte, să discutăm, dacă ne lipsesc aceste spații fizice în localitățile noastre, cum noi putem să practicăm o cultură a păcii, dacă noi nu ne întâlnim, nu avem spații unde să ne întâlnim.
Și pornind de la această realitate în care noi nu avem această infrastructură culturală sau cultura pe care o avem este o cultură care nu neapărat este incluzivă și care are bariere, diferite bariere de acces, cum putem să regândim spațiile? Ce fel de spații pot să acomodeze cultura și practici culturale? Și de aici, Vitalie zicea despre oraș sau spațiu public, care poate să devină acest spațiu care să faciliteze întâlnirea dintre diferite grupuri.
Și eu am înțelegerea asta foarte generică despre cultură. Pentru mine, spre exemplu, atelierele pe care le făceam de grădinărit în oraș sunt parte din cultură, generic vorbind. Mâncarea face parte din cultură și, prin urmare, dacă mâncarea face parte din cultură, modul în care noi cultivăm mâncarea și practicile pe care noi le cultivăm sunt și ele parte din cultură.
Și eram întotdeauna inspirată de grădinile comunitare din diferite orașe pe care le-am vizitat. În Berlin, spre exemplu, există o grădină comunitară interculturală care s-a creat în anii '90 și care este dedicată, a fost dedicată persoanelor refugiate din fosta Iugoslavie. Și acea grădină avea exact scopul ăsta, ca persoanele care au fost refugiate din Iugoslavie, în special femei, să poată să găsească acolo un spațiu în care ele să se simtă în siguranță, să se întâlnească, să iasă din familiile lor și să se întâlnească cu alte femei, familii refugiate, dar și să se întâlnească cu persoanele care trăiau în Berlin, adică cu localnicii.
Și în felul ăsta, grădina aia comunitară era o punte de legătură dintre persoane refugiate și persoane localnice și era un spațiu în care oamenii puteau să cunoască cultura celuilalt, puteau să să înțeleagă că dincolo de diferențe, există foarte multe similitudini. Adică mâncarea, până la urmă, a fost menționată de foarte multe ori, că ea este un element important în cultură care ne unește. Dacă ai posibilitatea să stai la o masă rotundă cu cineva dintr-un grup pe care, nu știu, pe care tu nu-l cunoști, de care ți-e frică, față de care ai prejudecăți, față de care ai stereotipuri, dacă ai mâncat la o masă cu o persoană din acel grup și ai împărțit această masă împreună, asta schimbă percepția față de grupul întreg.
Și practici din astea culturale care aduc oameni împreună și nu doar că-i aduc împreună într-un mod pasiv, nu doar în și de asta e critica față de cultura înaltă, în care oamenii au rolul pasiv de spectatori, versus cultura și practicile culturale și artistice participative, în care oamenii activ fac ceva împreună, spre exemplu, în grădini grădinăresc împreună sau la un atelier de gătit împreună, fac mâncare împreună, sau la un atelier pe care îl face Iulia, pictează împreună sau fac colaj împreună sau sculptează.
Aceste practici artistice și culturale au mai mare potențial de a crea pace decât cultura înaltă în care noi plătim bilet de intrare și pasiv ascultăm sau privim un film. Ele tot au un rol foarte important, dar pentru mine un rol mult mai radical și mult mai esențial îl au practicile participative, care ajung la fiecare în fiecare comunitate și chiar pun accent pe grupurile vulnerabile și marginalizate, chiar pun accent pe coeziune socială. Adică chiar ăsta este rolul rolul lor.
Vitalie: Da, mulțumesc, Lilia, de acest răspuns destul de extins, în care ai răspuns la câteva întrebări pe care eu aș fi vrut să le dau pe urmă. Dar sunt tare mândru când oamenii de la panel sunt mai buni decât moderatorul, deci o să trec la o să vă dau o întrebare comună și întrebarea e, cred că din această rundă anterioară o să fac această concluzie preliminară despre cât e de important, cât sunt de importante spațiile și nu doar spațiile, dar aceste spații care creează ocazii pentru diverse grupuri, oameni, cu diverse caracteristici religioase, etnice, statut, să se întâlnească, să se vadă, o ocazie de a fi împreună.
Și această a fi împreună este în sine, într-un sens, generator de o potențială înțelegere, este un fel de condiție aproape obligatorie. Iulia a început o discuție despre lumea ideală și eu vreau să întreb acuma despre resurse. Ce credeți, ce resurse lipsesc culturii în Republica Moldova, actorilor din diversele zone culturale, din cultura mainstream, din scena culturală independentă? Ce resurse ne lipsesc ca, cred că suntem în paradoxul ăsta, pe de o parte, și nu doar aici, dar și acuma suntem în campanie electorală și în afara campaniei electorale, auzim tot felul de demnitari care povestesc cât de importantă e cultura, cum e importantă cultura. Eu sunt destul de bătrân că am prins, am prins vremurile când răspunsul la toate întrebările era mentalitatea.
De ce e așa? Pentru că mentalitatea, adică cultura, mentalitatea. Și în același timp, dacă ne uităm la PIB, cultura e cam la coadă așa. Întrebarea mea pusă așa, oarecum ironic și paradoxal, e ce ne lipsește, ce ne-ar mai trebui pentru ca cultura, în felul în care o înțelegem noi, practicile noastre culturale, să creeze și mai multă coeziune socială, să aducă și mai multe grupuri împreună. Ce ne lipsește? Adică ce am, ce am vrea? Spații, s-a menționat spațiu, în afara spațiilor, alte... Răspunsul poate fi scurt, lung, reflecții personale, speculații.
Iulia: Отличный вопрос, спасибо. Я всё-таки хочу остановиться на пространствах, потому что это всё равно очень важно. Они должны быть разные, и я считаю, что нужно раскрывать немного наши привычки, привычки нашего социума воспринимать искусство, действительно. То есть это не обязательно должна быть сцена с софитами, да? Хотя сцена с софитами - это очень хорошо. Также мне бы хотелось в моём идеальном мире, чтобы те художники, актёры, артисты, те практики, которые мы привыкли видеть как раз на сцене, вот немножечко на пьедестале, чтобы у них была возможность спуститься на другой уровень и посмотреть, как это воспринимается опять же, чтобы с одной стороны это сделало более доступной культуру, потому что хорошо, за 400 леев, за 500 леев какой-то спектакль.
А давайте сделаем случайно так, что в каком-то совершенно другом месте, с другим освещением, это будет сделано вдруг совершенно бесплатно, либо какая-то часть, может быть, в рамках какого-то фестиваля. Чтобы люди действительно смогли, чтобы культура не была элитной. Культура у нас совершенно разная, и мне бы хотелось, чтобы воспитывался вкус у людей, потому что, естественно, ту культуру, которую могут воспринимать люди либо бесплатно, либо по очень-очень доступным ценам, она отличается. Отличается тема, отличается стилистика, отличается подача, отличаются сами художники. Художник, который полностью себя обеспечивает и ещё даже что-то откладывает и работает на своё имя в Молдове и работает не только на свадьбах, это одни. А те, которые работают в других, это совершенно другие люди.
И хотелось бы, чтобы была вот миграция вот этих вот художников. У нас не такая большая страна, я считаю, что это возможно. Хотелось бы воспитывать менталитет людей и уважение. Для меня это вопрос, как сделать так, чтобы культуру ценили, но при этом она была доступной. Потому что когда есть ценник, сразу всем понятно, что это от чего-то стоит, потому что человек сразу понимает, сколько он работает в месяц часов и сколько стоит это выступление, например, либо эта картина в пересчёте на его личное время.
А как сделать так, чтобы культура была доступна и при этом ценна? Для меня это, на самом деле, вопрос. Возможно, он может решиться, кстати, через вовлечение других людей. То есть когда человек поймёт, что это, что для того, чтобы написать картину, нужно столько-то отучиться, а материалы стоят столько-то, столько-то вложить души, возможно, тогда люди станут более ценить, что это сложнее, чем кажется на первый взгляд. Мне бы очень бы хотелось, и, может быть, я приложу к этому руку, чтобы у нас в школах и для детей было художественное воспитание, потому что в некоторых соседних странах и не соседних оно есть, а у нас его исключили. У нас в Молдове нету именно истории мировой истории культуры. Это всё идёт как факультатив, но это очень важно. И чтобы детям это передавали не просто для галочки, учить какие-то автобиографии художников, а для того, чтобы они понимали в мировом процессе, как меняется культура, как её используют различные слои в историческом ракурсе. Для чего она используется? Что такое ангажированная культура? Что происходило? Да. То есть от начала, буквально, от средневековья, потому что это воспитывает логику у детей, воспитывает критическое мышление. То есть у меня был опыт одного года обучения такого, я считаю, что это действительно очень важно, даже для взрослых.
Diana: O să revin la fraza cu care ai început tu prezentarea, că ne pregătim pe timp de pace, ca și cum de război sau cum era acolo?
Vitalie: Da, proverbul zice că dacă vrei pace, trebuie să te pregătești de război.
Diana: Dacă vrei pace, trebuie să te pregătești de război. Pentru război, dacă vorbim la nivel foarte general, statele investesc, ca să se pregătească de război, se investesc bani. La fel avem nevoie de investiții și în pace. Avem nevoie de investiții publice ca să construim această pace. Și dacă vorbim de cultură, e nevoie de investiții publice într-o cultură pentru pace. Și asta înseamnă inclusiv spații, despre care au vorbit toți, diferite spații în care spațiile să nu fie concentrate doar în orașele mari, dar să existe spații pentru cultură în toate localitățile, ca oamenii să aibă posibilitatea să se întâlnească și să practice cultură.
Și nu doar spații, avem nevoie de investiții publice în oameni care fac munca asta culturală și artistică, pentru că este o muncă și Iulia zicea că este foarte greu să faci această muncă când trebuie să trăiești și când munca asta nu este plătită, faci munca asta din timpul tău care îți rămâne rezidual, când ți-ai asigurat cât de cât supraviețuirea. Și mulți din sectorul cultural independent, în sensul ăsta fac foarte multă muncă voluntară sau foarte multă muncă precară și munca culturală în sector este foarte vulnerabilă din punctul ăsta de vedere. Și dacă noi vrem să construim o cultură pentru pace și depindem de munca acestor oameni, ea trebuie recunoscută ca muncă și trebuie găsite resurse publice pentru a susține această muncă și acești oameni care fac această muncă culturală. Și cred că asta este important, să avem politici publice care să susțină munca muncitorilor culturali și artiștilor.
Elena: Pot să încep eu? Spuneai despre comitete, forumuri. Noi trimestrial, la Centrul Comunitar Ungheni, realizăm forumul coordonatorilor regionali pentru problemele pe care le întâlnesc refugiații. Este o întâlnire între mai multe organizații care lucrează cu refugiați și întâlnesc diverse probleme și întâlnesc diverse situații. Îmi amintesc despre ce spunea un panel anterior, reprezentanta Ministerului Educației, despre că uite, la școală poți să aduci, mai este și factorul uman.
La noi, în Ungheni, suntem ca atare o comunitate în care suntem mai mulți vorbitori de limbă română. Când a venit războiul, au început să vină și noi, cumva, fiind aproape de vamă, a fost un flux enorm de oameni și foarte multe organizații ale societății civile s-au mobilizat ca să putem să oferim ajutor la maxim. În cadrul acestor forumuri, noi identificăm că, de fapt, și avem norocul că avem format deja Consiliul pentru Refugiați, format din persoane refugiate, așa că în Ungheni au rămas doar persoanele care sunt deja angajate sau deja nu mai pot să plece, pentru că sunt fie aproape de vârsta de pensionare, fie pensionari, fie cu dizabilități.
Și aici apare problema că noi spunem, de fapt, ce situații întâlnim, ce probleme întâlnim și se propun careva soluții, dar soluțiile sunt atât de generale, încât nu răspund direct nevoilor lor. Spre exemplu, dacă vorbim de ajutorul ăsta care tot se reduce, este bun, este vital, este necesar pentru ei, dar ei au nevoie de lucruri practice. Spre exemplu, chiar și când a fost creat Consiliul pentru Refugiați, au zis că o problemă comună nu există, cât este individuală.
Fiecare se gândește în primul rând la nevoile sale personale. Spre exemplu, cei care au persoane sau copii cu dizabilități, un motor cu dizabilități, au nevoie de pampers pentru maturi, care este dat o dată în an sau o dată, nu știu când, dar el se folosește lunar. Sau voucherele care se dau, iarăși, după un anumit număr din diverse proiecte, dar nu ajung pentru toți, pentru medicamente și tu trebuie să alegi fie anul ăsta, luna asta îți iei medicamente, fie îți iei produse alimentare și sunt probleme zilnice, reale pe care le întâlnesc.
Dacă vorbim despre experiența asta interculturală, am, fiind membră la platforma pentru egalitate de gen, am avut un curs internațional de instruire în prevenirea violenței de bază de gen, în care erau mai multe țări, inclusiv reprezentante din Ucraina, și chiar acele participante erau împărțite în două. Una în care acceptă situația așa cum este și își dau seama că din perspectiva lor ca om nu pot schimba multe, dar ca comunitate, ca societate își depun tot efortul necesar, și avem, aveam colege care era împotrivă categoric la ceea ce se întâmplă și refuzau să vorbească în limba rusă, deși le era mult mai ușor să comunice. Spre exemplu, noi, Moldova, care, din păcate, tot cumva așa a fost creată sau suntem cu istoria pe care o avem, ne era mult mai ușor să comunicăm în limba rusă și ele între ele vorbeau limba rusă, dar cu noi refuzau să vorbească limba rusă și era niște chestii, adică ciudate pentru noi.
Și avem și experiența asta în care noi am încercat prin evenimente culturale să trezim cultura în oameni. Ăă, nu anul trecut, dar cu un an mai înainte, în 2023 a fost un an foarte plin, dar cu adevărat în sensul cuvântului, plin în evenimente culturale cu intrare liberă la Ungheni, încât aveai senzația că deja s-a făcut exces. Oamenii deja au obosit și au zis că: "Băi, dar mai aveți de mai adus?" Adică, veneau toți cei care erau interesați, dar cel care încă nu i s-a trezit cultura asta de a veni la teatru, veni la film, veni la un concert muzical, la un concert de de muzică clasică, că am avut și așa experiențe, care nu au fost culturalizați cu asta, încă nu aveau.
Și da, avem și experiențe mai puțin pozitive, dar lecția din asta este ca să nu ne facem așteptări. Atunci când tu faci așteptări, întotdeauna doare și întotdeauna ai anumite rezultate. Dar când tu cu sinceritate accepți tot ce se întâmplă cu tine și dacă tu știi că ai puterea de a schimba acel ceva, atunci tu îl schimbi, dar dacă nu, nu are sens, pentru că e ca și istoria... Am să dau aici un mic exemplu și am să transmit mai departe, să nu monopolizez discuția. Era un studiu și mie îmi place foarte mult exemplul ăsta, pentru că era un studiu făcut într-o țară din America, nu știu unde, nu-mi amintesc exact țara. Un profesor le aduce tinerilor sarcina că voi, timp de o săptămână, când sunteți supărați cu cineva, vă certați sau ești supărat pe tine, să pui într-o cutie de carton câte un piersic. Condiția era ca cutia de carton s-o porți peste tot în adevăratul sens al cuvântului cu tine: la baie, la școală, la întâlnirea cu prietenii, în club și așa mai departe. Astfel, la câteva zile, piersicii au început să se strice. De la ce-au stricat s-au stricat cei buni și așa mai departe. Ca la final de experiment să vină toți supărați, că uite, ba la mine cutia s-a stricat, a căzut, îmi pute și așa mai departe.
Iar profesorul le-a spus cea mai minunată concluzie a acestui experiment și zice că piersicii ăștia sunt exact ca emoțiile pe care le trăiți voi. De fiecare dată când tu lași o emoție, pozitivă sau mai puțin pozitivă, să-și facă loc în sufletul tău, ea te mănâncă pe interior și ea nu-ți dă pace, ea nu-ți dă liniște și e ca un ceață, pentru că nu-ți permite să gândești liber. Dar dacă tu accepți emoția și înțelegi, faci anumite acțiuni și dacă vezi că ea nu trece sau accepți-o, las-o să-și facă loc, să să-și facă toate procesele, după care mergi mai departe și continuă tu să fii la fel cum ai fost sau poate mai bun ca ieri, nu în comparație cu altcineva. Și asta zic și eu, pentru mine asta a fost concluzia și a fost motivația de a merge mai departe și de a interacționa cu oamenii astfel încât să nu putem să fim neînțeleși, sau cel puțin din partea mea să încerc să fiu pozitivă și constructivă.
Vitalie: Mersi mult. Ăă, e un pic ciudat să fac eu chestia asta, dar pot să dau... da, că să fie microfonul aproape.
Diana: O intervenție mai scurtă. Eu o să-l țin, o să fie ok. Bine, eu cred că tot aș fi vorbit despre experiența din Indonezia, pentru că a fost destul de marcantă, dar pentru că ai povestit-o tu, nu pot s-o zic eu. Dar o experiență foarte recentă a fost acum în Milano, a fost o întâlnire a diferiți lideri din societatea civilă din Europa, Africa, America. Eram foarte mulți, era o diversitate culturală așa de mare. Cred că n-am mai fost într-un spațiu cu așa de mare diversitate și oameni, reprezentanți din diferite țări și culturi cu care eu n-am interacționat niciodată anterior.
Și ceea ce a fost interesant a fost modul în care s-a decis ca noi să ne cunoaștem între noi. Formatul în care noi ne-am cunoscut, deși toți, mulți dintre noi eram lucrători culturali și eram artiști și aveam despre ce să povestim despre practica noastră și ce facem și cine suntem din punct de vedere profesional, n-am fost întrebați despre asta. Când ne-am cunoscut, încerc, am fost întrebați despre ce ne place să facem, care este mâncarea noastră preferată, chestii care ne definesc, care sunt cumva parte din noi, dar care nu sunt lucrul nostru.
Și am petrecut o zi împreună, 20 de oameni, fără să știm cine și ce lucrează și ce poziție are și ce funcție are. Ne cunoșteam pe noi doar din, dacă putem să cântăm, ce cântece ne place, ce mâncare ne place. Și activitatea practică pe care am făcut-o ca să ne cunoaștem a fost să mergem pe funie. Deci, așa ne-am cunoscut și nimeni dintre noi nu a mers pe funie anterior. Și a fost un exercițiu practic prin care noi am pus în mișcare corpurile noastre împreună cu alte corpuri, eram și am învățat împreună să facem o chestie pe care niciunul dintre noi nu știa s-o facă anterior.
Și în momentul ăsta de vulnerabilitate împărtășită, când nimeni dintre noi nu știa cum să meargă pe funie anterior și am învățat împreună și am înțeles că am învățat împreună și am putut până la final, fiecare dintre noi a putut să meargă pe funie doar pentru că noi ne-am susținut, pentru că am încercat singuri să mergem și nu s-a reușit. Doar împreună, cumva am reușit să ne susținem și am mers împreună și am învățat împreună.
Și cred că ăsta a fost un exemplu foarte bun despre cum putem să ne cunoaștem, cum putem să consolidăm, socialiștilor și apreciem mult că ați contribuit la această discuție publică. Mulțumim mult!
[Music and ambient noise] Iulia: Spun că am învățat împreună și am putut, până la final, fiecare dintre noi a putut să meargă pe funie, doar pentru că noi ne-am susținut. Pentru că am încercat singuri să mergem și nu s-a primit, dar dacă ne ținea cineva sau ne crea spațiul ăsta în care să fim siguri că putem să cădem și dacă o să cădem, o să fim prinși de celălalt, asta a creat foarte mare coeziune între noi ca grup și foarte rapid. Pentru că tot exercițiul a durat poate trei ore, cât noi ne-am învățat să mergem pe funie și, deși noi nu ne știam anterior deloc și veneam din țări diferite și din contexte foarte diferite, a creat o foarte mare apropiere și deschidere de cunoaștere a celuilalt.
Și ăsta a fost un exercițiu în care mă gândeam, și inițial mă gândeam foarte sceptic și banal: de ce noi nu vorbim despre noi, despre cine suntem noi ca oameni, ce facem noi serios în viața noastră profesională, de ce noi mergem pe funie? Și, dar până la urmă, s-a creat un fel de declic despre ce înseamnă apropiere și cum diferite practici, în care noi, împreună cu oameni necunoscuți, față de care avem această doză de scepticism, dacă nu frică, atunci cel puțin scepticism legat de necunoaștere, cum noi putem să depășim prin faptul că în același spațiu facem cu corpurile noastre o practică comună. Ne mișcăm, dansăm, facem mâncare, grădinărim, adică chestiile astea care ne pun împreună să facem împreună o chestie, creează coeziune și legătură și e mai puțin loc de frică și mai puțin loc de necunoaștere și mult mai mult potențial de apropiere. Atât.
Speaker 2: Mersi. Diana, Iulia, dacă... Da.
Elena: Есть, работает. А-а, на самом деле, очень много в голове есть примеров, которые помогли. Как минимум, я считаю, что культура и искусство помогают решить внутренние конфликты. И когда конфликт внутри, и он решается, это уже маленькая победа. Потому что люди, у которых мир внутри, несут его снаружи. И если бы у каждого из нас было побольше мира внутри, возможно, меньше было бы конфликтов внешних.
И я, скорее, как личный опыт хочу рассказать опыт постановки одного перформанса, который у нас был, наверное, летом. Это был тот период, когда искусство начало говорить, и культура начала говорить о войне очень много. Это были выставки, фотографии, открытые столы, это были спектакли, перформансы, это было очень много. А мы в студии театральной импровизации „Зал” решили, точнее, у нас уже был в разработке перформанс. Я была режиссёром. Он был текст из Коринфян, апостола Павла, о любви. „Любовь не превозносится, любовь милосердствует” и так далее. И был только этот текст, и было несколько моноспектаклей.
Мы получили дозу критики: „Почему вы сейчас не говорите о войне? То есть почему вы говорите о каких-то отвлечённых вещах? Как бы сейчас нужно трубить во все трубы, как можно громче, на всех языках”. Мы всё-таки решили поставить. У нас было два-три этих перформанса. И я могу сказать, что такой аллегорический язык искусства, который работает на ассоциациях и на какой-то внутренней, на внутренней вот этой вот алхимии, он работает очень хорошо, он объединяет людей.
Тем более наши перформансы, они не были, не был плакатный, то есть там не было никаких лозунгов. Это действительно была аллегория, то есть каждый человек имел возможность погрузиться в себя и понять, что это такое для него, что такое любовь, в каком смысле эта любовь, о чём мы говорим, о чём говорят актёры. И мне очень понравился результат, потому что такие, такие процессы и такие вопросы объединяют людей. То есть мы выходим на немножко другой уровень, там, где мы уже соединяемся, там, где мы похожи друг на друга. И там, где этих конфликтов практически нет, либо они просто как тени. И, в общем, я руками и ногами именно за такие практики, которые нас объединяют.
Speaker 2: Diana? Nu? Ok. Nu e obligația de a vorbi, deci nu există. Mersi mult. Eu, evident, sunt de acord absolut în totalitate cu ce ați spus. Mie mi se pare, și de aia discutăm despre cultură în diversele feluri pe care le înțelegem noi, pentru că pe de o parte cultura e locul în care se formează acele preconcepții, stereotipuri, în care noi ne inventăm diferențe. Noi zicem că culoarea pielii sau limba, sau înălțimea, sau culoarea părului sau alte trăsături au importanță.
Și în același timp, însă, așa din exemplele pe care le-ați adus, și sunt absolut de acord, cultura este și spațiul în care putem să facem abstracție de acele lucruri și să ne întâlnim ca oameni, inclusiv cu corpurile noastre, nemediate de reprezentări că asta-i rasă, că-i abilitate. Putem să ne întâlnim efectiv, să creăm situații în care ne privim ochi în ochi, sau ne simțim, sau avem încredere, sau în momentul în care mergi pe frânghie, ai încredere în celălalt că o să te ajute. Deci creăm încrederea.
Și o să iau asta ca un rezumat al discuției noastre. Înainte, deci, aș vrea să văd dacă există vreo întrebare. Da, tu, Ion. Nu avem prea mult timp, că ne-am întins prea mult. Eu cred că am dat oricum prea puțin timp culturii și, într-un, în lumea aia ideală despre care am tot vorbit, ne-am fi luat mai mult timp, dar, mă rog.
Ion: Eu am o întrebare, de fapt, despre ce ați vorbit voi, dar într-un context foarte specific. Am auzit „spațiu”, da? Cultură, cultură pentru pace. Am auzit faptul că spațiile ar trebui să fie diferite, cum a spus Iulia în nenumărate rânduri. Și suntem acum într-un spațiu care, de fapt, e public, dar probabil nu cunoașteți că pentru el se luptă ca să rămână văzut public și oferit public.
Și, la panelul anterior, am vorbit despre coeziune socială. Și cumva, spațiul acesta, care cumva se vrea să fie luat din gestiunea noastră, dintr-un, din mai multe motive, denotă faptul că nu există coeziune între instituții care gestionează spații publice, ceea ce voi ați enumerat, da?
Și cum, deci în contextul și chiar și cu Muzeul Zemstvei, da? Ce credeți că ar fi probabil, în afară de scandaluri, hai să spunem așa, ce credeți că ar fi oportun și coeziv în același moment să întreprindem sau să întreprindem fiecare în activitățile noastre pentru a menține spațiile publice chiar ca bunuri publice ce sunt?
Speaker 2: Eu aș lua și cealaltă întrebare care este, ca să... Ok.
Speaker 6: Deci, întrucât cultura se răspândește cu rapiditate prin multiple canale, întrebarea este: cum putem stimula acest proces, astfel încât să favorizăm integrarea valorilor noastre culturale cu ale altor etnii și să contribuim la formarea unei societăți aflate într-o dezvoltare constantă? Mulțumesc.
Speaker 2: Mulțumesc. Da, în ordinea în care stabiliți voi. Da.
Iulia: Pot să răspund ambelor întrebări. Prima, despre cum ne asigurăm ca spațiile publice, vorbim despre priorități. Dacă prioritățile statului sau celor care dețin aceste spații sunt diferite cu prioritățile noastre, atunci ar trebui să ne gândim ce ne-ar uni sau să găsim o cale de mijloc ca spațiul să fie păstrat, dar să fie spre utilitate, hai să zicem jumătate ție, jumătate mie.
În cazul nostru, suntem norocoși că autoritatea publică locală chiar ne susține în activitatea noastră și susține și ne ascultă cu adevărat. Chiar vocea tinerilor este auzită și se pune accent pe asta. Mai mult decât atât, sunt acceptate proiectele înaintate de noi.
Dacă e să răspund la a doua întrebare, despre cum noi putem să facem sau să punem accent pe interculturalitate, îmi cer scuze. Noi avem Zilele Orașului și orașul Ungheni este înfrățit cu peste 20 de localități din mai multe țări. Și este momentul ideal în care noi facem conexiunea dintre tradiții, dintre mai multe instituții, dintre mai multe țări, etnii și așa mai departe. Și noi avem 10 zile dedicate Zilelor Orașului, în care noi privim sau participăm, suntem parte a unui proces mare de coeziune a acelor participanți.
Și cu adevărat, iată, inclusiv la Ziua Refugiaților, atunci când noi încercăm să facem ateliere comune, atât din comunitatea gazdă, cât și refugiați. Și toate activitățile pe care le facem, încercăm să le facem cu participarea acestor două comunități, să fie una și aceeași. Dar cea mai bună experiență este atunci când tu încerci să creezi ceva împreună. Și acele 10 zile pe care noi le facem cu evenimente pline din aceste peste 20 de localități și reprezentanți ai acestor localități este cel mai bun exemplu. Deci, dar împreună. Și cu adevărat se poate munci și se pot arăta rezultate extraordinare. Mulțumesc.
Speaker 2: Mulțumesc. Tu ai microfonul în partea aia. Poți să răspunzi sau poți Lilia sau Diana.
Diana: Eu aș adăuga la prima întrebare, legată de spații, pentru că am lucrat până anul trecut în cadrul Coaliției Sectorului Cultural Independent la un proiect care în continuare e în curs de dezvoltare și capătă tot mai multă amploare și se numește Parteneriatul Public-Civic, care adresează exact această problemă a guvernării spațiilor, mai ales în context în care nu avem susținerea instituțională, dar totuși suntem nevoiți, nevoite să conlucrăm cu ei, pentru că, de altfel, ar fi o fragmentare și mult mai mare din cauza privatizării.
Și în ce constă acest parteneriat e că noi practic formăm un model de guvernanță participativă cu instituțiile statului. Da, asta și presupune și din partea societății civile să fie coalizată, să aibă aceeași voce și să ducă negocieri cu instituțiile de stat pentru a forma cumva o structură unică, totală, pentru a guverna infrastructură publică. Dar ăsta e un proces care în continuare are nevoie de foarte multă consultare publică, foarte mult input din partea instituțiilor, APL-urilor, dar și a societății civile.
Speaker 2: Mulțumesc mult, Diana. Mulțumesc. Vrei să adaugi puțin? Mersi.
Elena: Очень жаль слышать о проблеме в этом месте, потому что я здесь работала ещё год назад с лекциями выступала, и когда это место стало действительно очень живым, посещаемым, известным, оно сразу стало очень вкусным. Я считаю, что здесь вопрос не к культуре, скорее, а к институции волонтёрства. Это вообще отдельная тема. Она у нас не очень развита. Мы не очень знаем, что это такое. Сталкиваемся каждый раз. О том, что есть волонтёры выгорают очень быстро, очень страшно. Это отдельный вопрос. О том, что есть такие нюансы, связанные с пространствами, тоже, мы все с ними с этими вопросами сталкиваемся.
Скорее всего, надо сделать выводы и читать мелкий шрифт и договора. И договора очень внимательно подписывать и думать о том, что будет дальше. О том, что волонтёрство — это сила, и действительно, какое-то место может просто задышать.
А что касается второго вопроса, я буду гнуть немножко свою линию, я считаю, это образование. Если мы будем работать с детьми, с подростками, с молодёжью и будем их знакомить не с позиции морализаторства, что вы должны всех уважать, ни в коем случае. Если мы просто будем знакомить с разными культурами всех, потому что у нас даже на нашем пространстве было очень много тех этносов, о которых мы даже не знаем. То есть, отдельные какие-то инклюзивные немецкие деревни и так далее и тому подобное. Если мы будем знакомиться через детей, через образование, то мы сможем отсечь вот проблемы где-то вот на уровне там детства уже.
И моя мечта, чтобы дети приходили и рассказывали родителям о других этносах и о других культурах. Я знаю, что такое бывает. Это очень здорово.
Lilia: Foarte pe scurt, la întrebarea legată de spații, pe care Ion a adus-o. Cred că terenul pe care stăm și putem să fim de acord e că problema spațiilor nu este o problemă individuală. Că Zemstvei are problemă cu spațiul, voi aveți problemă cu spațiul și sunt sigură că sunt alte inițiative care au la fel problemă de acces la spațiu. Și dacă înțelegerea noastră este că nu este o problemă individuală, dar este o problemă sistemică, că noi, ca, bine, că statul nu oferă mecanisme accesibile de acces la spațiu pentru inițiative și organizații culturale și ale societății civice, atunci putem să găsim soluții care nu sunt individuale. Și poate asta este calea pe care ar trebui s-o urmăm.
Și ceea ce zice Diana despre parteneriatul public-civic este una dintre aceste soluții, care nu e o soluție individuală la problema spațiilor. Dar sunt sigură că sunt și alte soluții la care putem să ne gândim împreună, dincolo de problema noastră imediată de acces la spațiu. Care sunt mecanismele pe care putem să le promovăm ca să avem acces la aceste spații? Pentru că mecanismul pe care îl avem acuma, de licitație publică, nu funcționează și este discriminatoriu și nu favorizează inițiativele culturale sau inițiativele civice. Și atunci, pornind de la înțelegerea asta, că e o problemă sistemică, ce soluții sistemice putem propune și cum ne solidarizăm din diferite zone ale sectorului civic ca să promovăm aceste soluții.
Speaker 2: Mulțumesc mult. Noi ne-am reținut extrem de mult, cred că o să aproape depășim timpul să se încheie festivalul, dar noi încă tot vorbim. De aia, eu o să pun punct aici unei discuții care este extrem de importantă, pe care noi n-am făcut decât s-o atingem așa, foarte superficial, dacă pot să zic așa. Ne pare rău că noi am făcut demersul ăsta la Ministerul Culturii, am făcut un demers să participe la discuție. Evident, n-am primit niciun răspuns la această invitație. Unica formă de sprijin pe care am primit-o de la minister a fost o finanțare pentru proiectele noastre, inclusiv această întâlnire.
Dar momentul care ne lipsește este o deschidere care să însemne nu doar ceva resurse și căutați-vă de treabă, ci, și sunt complet de acord cu voi, e nevoie de o altă abordare, de o altă privire asupra a ceea ce numim noi cultură, pentru că, na, o să mă repet, cultura este și spațiul în care creăm o parte din probleme care ne pun în conflict, dar cultura este și zona în care ne adunăm și încercăm să le rezolvăm.
Mulțumim tuturor celor care au... paneliștilor sau participanților la panel, evident, celor care ne-au urmărit online, celor care sunt cu noi. Pun aici punct ca să reușiți încă o jumătate de oră poate să vedeți și partea cealaltă a festivalului, că e un eveniment extrem de important.
Mulțumim, mulțumim încă o dată pentru deschiderea de a participa, pentru împărtășirea experiențelor. Și sperăm că, dacă noi tare ne punem speranța ca anul viitor, ca această discuție e doar începutul. Și anul viitor poate ne adunăm și o să avem și mai multe exemple poate pozitive, o să vorbim mai mult și despre... Eu știu că asta e urarea tradițională de sfârșit de panel, gen, data viitoare când o să ne vedem, să avem mai multe exemple pozitive decât negative. Foarte rar se întâmplă asta, dar hai să sperăm, măcar să nu ne pierdem speranța.
Și, evident, o să iau și acest îndemn că nu doar ne lăsăm pe speranță, dar și luptăm. Cred că pe asta voia să zică și Lilia, și Diana, și Iulia, și Elena, gen luptă nu în sensul, luptăm pentru spațiu, luptăm pentru a ajunge la urechile Ministerului, altor autorități să ne audă, să-și schimbe percepția, abordarea și cultura lor de a vedea cultura. Mulțumesc. Mulțumesc tuturor și apreciem mult că ați contribuit la această discuție publică.
Mulțumim mult.